Treceți la conținutul principal

De ce autorii români se vând prost - o părere


Acum câţiva ani, eram la o bere cu un poet american (New Yorkez mai exact), ajuns din varii motive pe care nu le detaliez aici, în Bucureşti. Ca orice străin aproape care începe să guste puţin din lumea literară de la noi, era fascinat de atâta activitate şi atâtea mize, atâtea titluri şi atâtea nume.

Dar nu despre asta e vorba (nu chiar). Ci despre momentul când, foarte curios, l-am întrebat despre nişte scriitori americani care la noi sunt văzuţi ca nişte idoli sau cel puţin genii, cum sunt receptaţi în patria mamă?


Îmi aduc perfect aminte discuţia despre Bukowski. Americanul îmi spune că Bukowski nu e o mare şmecherie în State. Mai degrabă ar intra în categoria poet de duzină. La fel cum nici Ginsberg nu-i un mare poet pe lângă Corso, când a fost să ne referim la beatinici.

Americanul avea şi o explicaţie pentru care Bukowski nu e atât de bine receptat, ca nivel calitativ. Omul a publicat tot. Absolut tot. Într-una, tot. Publicul american nu a asimilat vreun best of, ci tot, îl percepe ca un scriitor care scria-ncontinuu, nu ca pe un mare poet.

Pe când la noi? Şi nu doar la noi, ci în principiu în afara Americii au ajuns doar best of-urile.

Şi asta m-a făcut să mă gândesc că poate, la fel ca Bukowski, undeva noi, scriitorii români, greşim. Cred că ne grăbim să publicăm pe hârtie (la volum propriu mă refer, nu apariţii în antologii / reviste / pe net, deşi poate şi aici) în loc să aşteptăm. Cred că ne bucurăm prea mult şi la reuşite prea mici. A publica chiar nu mai e nicio brânză. Nici măcar a ajunge în librării nu-i mare brânză, şi oricum, există atâtea magazine online faţă de anii precedenţi.

Scriitorul român (în genere, desigur, şi mă includ aici) nu vrea să spargă piaţa, să vină cu o bombă „literară”. Cum observ în afară „politica” unor mari scriitori – Chuck Palahniuk, unul din preferaţii mei, a venit cu Fight Club la 30 şi ceva de ani . Ei, cum ar fi fost Chuck Palahniuk dacă publica până atunci, din experimentele lui, poate nu atât de bune, vreo alte patru titluri? Bullshit.

Piaţa (la noi) e invadată de sute de titluri (autohtone) anual. Scriitori peste scriitori din toate direcţiile, din toate zonele, foarte puţină calitate. Foarte puţină. Editurile mici vin şi aruncă şi ele autorii lor care n-aveau loc la unele edituri mari (poate din motive sănătoase editorial). Cum să găsească cititorul român un scriitor român bun, dacă să zicem, are ghinionul de a da peste cinci titluri slabe, care au avut doar şansa să fie promovate mai mult? Cum să vadă că există şi calitate şi doar câteva nume importante, printre atâta şi atâta zumzet „artistic”?

Eu cred că nu e loc decât pentru un scriitor pe an aici (exagerez, desigur, dar să încercăm un exerciţiu de imaginaţie). Unul, care să fie disecat de presa de specialitate, de media (pentru că şi în prime time e loc de scriitori, dacă ar fi zece şi nu câteva mii), de bloggeri, de cititori etc.

Câţi scriitori au debutat în ultimii doi ani? Oho, moşule! Oho! Sărim de douăzeci, nu?

Şi legat de publicat, volumele parcă sunt din ce în seci şi mai slabe. De ce? Pentru că nimeni nu vrea să lucreze. Un „poet”, în mare, după ce adună 80 de texte, alege 40-50 şi dă drumul la un volum. Din 40-50 să sperăm că 10 sunt bune. Să sperăm! Ele se vor pierde printre atâta praf făcut degeaba.

Ca să nu mai zic de scriitorii satelor şi comunelor care primesc finanţări de la stat! Marş!

O soluţie mi s-a părea ca un poet (că am pornit de la Bukowski) să scrie zece ani fără să publice (exagerez, desigur, dar hai să mai încercăm un exerciţiu de imaginaţie). Să scrie 10.000 de poeme şi să aleaga cele mai bune 100 pentru un volum răcnet, un volum care să bubuie. Un best of.

Hai, nu zece ani, hai cinci! Şi hai, nu zece mii, hai două mii de texte. Din care să aleagă cincizeci. Cincizeci de texte cu forţă. Best of-ul a aproximativ cinci volume, pe care le-ar fi publicat în mod normal şi s-ar fi dus pe apa sâmbătei.

Cred că asta e o soluţie. Cred.

La fel de bine, mai cred că o soluţie (pe care o va da criza) este să dispară neaveniţii de pe piaţa editorială. Să nu se mai publice la kil şi să se publice în funcţie de o strategie, un plan editorial şi un plan de vânzări. Să se propună ceva, nu doar alte titluri de la alţi necunoscuţi, care nu vor realiza mai nimic, decât vor scoate alte titluri şi poate vor fi, cu puţină şansă, ceva mai cunoscuţi.

O altă soluţie ar fi să existe nişte editori în edituri. Nişte îndrumători în care scriitorul să creadă. Nu să se grăbească să dea drumul la un volum, ca şi cum asta ar fi o împlinire. Prea mulţi se folosesc de statutul de scriitori degeaba. Nu sunt, să fim serioşi. Şi mai grav, nici nu-şi propun să fie.

Nu se compară cu cei de afară (nici nu vor să ajungă afară), se compară cu alţii ca ei, la fel de necunoscuţi pentru publicul mare, cu titluri la fel de sărace calitativ.

Şi uite, ca să închei fără să zic de ei, ci să mă refer şi la mine, să-mi fac Mea Culpa, poate ar fi fost bine ca romanul meu, SONI, debutul în proză, să stea pe bară. Am greşit, zic acum. Nu l-am trimis la edituri foarte foarte mari, care probabil l-ar fi refuzat în forma primei ediţii (pentru că văd că de a treia, pe care o lucrez, şi am trimis demo-ul la două edituri, zic eu, cele mai mari, există un minim interes). Poate ar fi trebui să-mi propun să scriu bine, nu doar să scriu, să mă bucur că am un roman.

Poate trebuia să las manuscrisul să zacă nişte ani buni. Şi să mai scriu alte 2-3 manuscrise, să mă consult cu scriitori cu adevărat buni şi să debutez în 2015. Poate cu nici unul dintre titlurile pe care le-am publicat.

N-am cum să întorc timpul înapoi, dar pot măcar acum să învăţ din greşelile mele şi ale altora.

Faptul că vânzările au fost bune, chiar excelente, nu mă încălzeşte. Astea sunt bucurii pe termen scurt. Ia să stau eu, să scriu, să încerc să scriu al naibii de bine, să-mi las manuscrisele să zacă şi să revin după luni / ani asupra lor şi să le trimit editurii când sunt mulţumit o mie la sută.

Mai nou, mi-am propus să nu mai public SONI (pentru că a expirat contractul cu editura) în România, nici ediţia a III-a, ci să încerc un contract în afară (sau o să public, dar în anumite condiţii, never say never).
Manuscrisul meu este pe masa unor oameni cu contacte în America şi alte ţări importante din Europa. Poate n-o să iasă nimic, poate o să iasă. E greu, durează, dar dacă nu cred, mai bine nu mai public deloc.

Dacă am gândi mai mulţi aşa, dacă în loc de o sută de titluri româneşti, ar fi zece şi ar fi mai bune, n-ar fi mai bine?

Poate ar trebui să avem mai multă răbdare şi bun simţ faţă de noi înşine (şi faţă de cititori).

autor:
Andrei Ruse
sursa
sursa foto

Postări populare de pe acest blog

Subway Performer Mike Yung - Unchained Melody (23rd Street Viral Sensation)

Degradarea morală a societăţii noastre este la fel de răspândită la vârf pe cât este la bază

TEMA: Revoltele din Marea Britanie David Cameron, Ed Miliband și întreaga noastră clasă politică s-au reunit ieri pentru a-i denunţa pe revoltaţi. Și, firește că aveau dreptate să spună că acţiunile acestor jefuitori, incendiatori și tâlhari sunt demne de dispreţ și criminale, și că poliţia ar trebui să primească mai mult sprijin. Dar toată această manifestare publică a șocului și-a indignării a avut ceva extrem de fals și ipocrit.  Căci deputaţii vorbeau despre teribilele evenimente din cursul săptămânii de parcă n-ar fi avut nimic de-a face cu ei. Eu, unul, nu pot accepta această ipoteză. De fapt, sunt de părere că avalanșa de criminalitate de pe străzile noastre nu poate fi disociată de degradarea morală prezentă în cele mai sus-puse cercuri ale societăţii britanice moderne. În ultimele două decenii, am asistat la un declin înspăimântător al standardelor morale în rândul elitei britanice și la apariţia unei culturi aproape universale a egoismului și a lăcomiei.

Casa Share, proiectul comunității online care schimbă vieți

Zeci de familii din România trăiesc în condiții inumane, fără căldură, lumină sau chiar fără mâncare. În multe județe din zona Moldovei (considerate județele cele mai sărace din țară) mii de copii își fac temele la lumina lumânării și dorm înghesuiți cu frații și surorile. Un ieșean s-a decis, din dorința de a face bine, să schimbe viața celor mai puțin fericiți. Bogdan Tănasă (foto) își dedică o bună parte din timp și resursele sale financiare pentru proiectul Casa Share, pe care l-a dezvoltat în urmă cu patru ani. Persoanele inimoase care fac parte din comunitatea online salvează oamenii sărmani. Casa Share a fost modalitatea prin care 20 de familii – în total 110 copii – au început să trăiască altfel. Am stat de vorbă cu Bogdan Tănasă care mi-a povestit despre proiect, despre implicarea oamenilor, ceea ce-l motivează și despre cum arată acum viața celor pe care i-a ajutat. continuarea articolului la editiadedimineata.ro   scrisă de Manuela Dinu