Cronica tulburătoare
În fiecare toamnă Franţa intră
într-o febră editorială specială. Între sfârşitul lui august şi
sfârşitul lui octombrie se derulează un fel de "olimpiadă" literară, un
fel de competiţie teribilă pe plan literar întrucât apar cărţile care
vor concura pentru principalele premii literare. Este momentul de maximă
intensitate pentru edituri, pentru criticii literari şi pentru
revistele de specialitate, pentru operaţiunile de culise şi pentru
marketingul literar. Producţia editorială a acestei toamne rămâne
impresionantă în ciuda crizei economice şi a moralului scăzut pe care îl
au francezii. "La rentrée littéraire", cum spun ei, înseamnă, în aceste
două luni, apariţia a 646 de romane, dintre care 426 franceze şi 220
traduse din limbi străine, în special din engleză.
Cum spuneam, Olimpiada literară începe printr-o enormă publicitate făcută noilor titluri. Toate, dar absolut toate cotidienele importante, Le Figaro, Libération, Le Monde, La Croix, L'Humanité, şi chiar şi ziarele economice precum Les Echos consacră dosare întregi noilor romane publicate de autorii francezi şi străini. Toate revistele săptămânale (L'Express, Le Point, Le Nouvel Observateur, etc.) publică recenzii sau pur şi simplu informaţii legate de producţia literară a toamnei. Nu mai vorbesc de revistele literare precum Lire sau La quinzaine littéraire. Pe data de 23 august cotidianul Libération îşi deschidea chiar ediţia cu acest subiect, apariţia noilor romane de după perioada estivală, iar pe prima pagină se putea citi acest titlu scris cu litere groase: "La France, roman". Mult mi-aş dori să văd într-o bună zi şi în România că marile cotidiene acordă ceva mai multă atenţie fenomenului literar…
Să revin însă la Franţa unde, prin atenţia acordată literaturii de presă scrisă, dar şi de posturile de radio precum şi de unele canale de televiziune, literaturii i se recunoaşte un anumit rol pe care îl are în societate. Un rol unic, un rol de decriptare a lumii contemporane, a sociologiei cotidianului, a tendinţelor modernităţii, a schimbărilor din sfera comportamentelor umane. Scriitorilor li se recunoaşte funcţia socială de radiologi culturali: ei sunt cei care, mai mult decât jurnaliştii, decât sociologii de profesie, decât politicienii sau filozofii, au puterea de a capta, prin opere de ficţiune, ceea ce este esenţial în societate şi se ascunde uneori în detaliu. În parelel cu promovarea producţiei literare autohtone, presa cotidiană precum şi cea săptămânală propun în Franţa şi dezbateri legate de tendinţele literare ale momentului, ceea ce facilitează o şi mai bună situare a publicului în jungla de apariţii editodiale. Revista Le Point publica, cu două săptămâni în urmă, un interviu cu un profesor de literatură, Antoine Compagnon, care îşi exprima imensa încredere în capacitatea literaturii de a ne ajuta să înţelegem lumea contemporană. Citez din răspunsurile sale această minunată frază: "Cred că un avocat, un inginer, un bancher, un tehnician îşi fac mai bine meseria când au o bună cultură literară. Literatura este un instrument de cunoaştere a lumii, ea îi sensibilizează în legătură cu problemele de identitate şi diferenţă."
Ah, ce frază, ce deschidere oferă ea pentru speranţa într-o lume mai bună! Oare dacă am reuşi să-i facem pe politicienii noştri să citească din când în când câte un bun roman ar deveni ei mai puţin cinici şi egoişti? Oare medicii, avocaţii şi funcţionarii din România ar renunţa treptat să ia mită dacă ar citi măcar o carte pe lună? Şi eu cred de altfel că un om care se îndrăgosteşte din tinereţe de poezie şi de literatură, de teatru şi de muzică, de artele plastice şi de balet nu poate să nu devină mai bun, mai atent, mai subtil, mai interesant, mai generos în exercitarea meseriei sale. Şi mai util pentru societate, mai conciliant, mai puţin vulgar, mai atent la ceilalţi, mai greu de manipulat prin ideologie şi prin industria de divertisment… Cum să-i facem însă pe tineri să se îndrăgostească de literatură şi de artele frumoase în speranţa că vor fi mai buni cetăţeni? Sigur, familia şi şcoala trebuie să-şi asume această misiune în primul rând, dar şi statul prin televiziunea publică… Din păcate în România se desfiinţează astăzi canale de televiziune culturale în loc să fie amplificată forţa lor de iradiere.
Aş mai spune, în legătură cu fenomenul literar francez, că el este şi o emanaţie a unui gust milenar pentru literatură care a beneficiat de avantajul continuităţii absolute. Cele 646 de romane care inundă în aceste zile standurile librăriilor vor concura pentru principalele premii literare ale toamnei: Goncourt, Médicis, Femina, Renaudot, Interallié şi multe altele. Din acest motiv spun că Franţa intră în Olimpiada literară de toamnă. Cum cărţile sunt extrem de multe iar publicul destul de dezorientat în faţa acestei abundenţe, decernarea premiilor introduce nişte criterii valorice. Incepând din luna noiembrie pe unele dintre aceste romane vor fi aplicate mici banderole cu premiul obţinut, ceea ce va însemna pentru cititori nişte preţioase repere. Publicul are însă deja anumite simpatii pentru scriitorii săi preferaţi şi nu aşteaptă decernarea premiilor pentru a cumpăra imediat o carte semnată de Amélie Nothomb, Bernard Pivot, Philip Roth sau Haruki Murakami.
Şi pentru că am evocat numele lui Amélie Nothomb, ale cărei romane sunt traduse masiv şi în România, aflaţi că ea îşi publică anul acest cel de-al 21-lea roman, intitulat "Barbe bleu". Adevărat fenomen al lumii literare, Amélie Nothomb publică un roman pe an, cu precizia unui cronometru, iar de la debutul său a vîndut pe planetă 15 milioane de cărţi. Pentru cei care nu au descoperit-o încă în România sugerez doar două titluri: "Igiena asasinului" şi "Stupoare şi cutremur".
Cum spuneam, Olimpiada literară începe printr-o enormă publicitate făcută noilor titluri. Toate, dar absolut toate cotidienele importante, Le Figaro, Libération, Le Monde, La Croix, L'Humanité, şi chiar şi ziarele economice precum Les Echos consacră dosare întregi noilor romane publicate de autorii francezi şi străini. Toate revistele săptămânale (L'Express, Le Point, Le Nouvel Observateur, etc.) publică recenzii sau pur şi simplu informaţii legate de producţia literară a toamnei. Nu mai vorbesc de revistele literare precum Lire sau La quinzaine littéraire. Pe data de 23 august cotidianul Libération îşi deschidea chiar ediţia cu acest subiect, apariţia noilor romane de după perioada estivală, iar pe prima pagină se putea citi acest titlu scris cu litere groase: "La France, roman". Mult mi-aş dori să văd într-o bună zi şi în România că marile cotidiene acordă ceva mai multă atenţie fenomenului literar…
Să revin însă la Franţa unde, prin atenţia acordată literaturii de presă scrisă, dar şi de posturile de radio precum şi de unele canale de televiziune, literaturii i se recunoaşte un anumit rol pe care îl are în societate. Un rol unic, un rol de decriptare a lumii contemporane, a sociologiei cotidianului, a tendinţelor modernităţii, a schimbărilor din sfera comportamentelor umane. Scriitorilor li se recunoaşte funcţia socială de radiologi culturali: ei sunt cei care, mai mult decât jurnaliştii, decât sociologii de profesie, decât politicienii sau filozofii, au puterea de a capta, prin opere de ficţiune, ceea ce este esenţial în societate şi se ascunde uneori în detaliu. În parelel cu promovarea producţiei literare autohtone, presa cotidiană precum şi cea săptămânală propun în Franţa şi dezbateri legate de tendinţele literare ale momentului, ceea ce facilitează o şi mai bună situare a publicului în jungla de apariţii editodiale. Revista Le Point publica, cu două săptămâni în urmă, un interviu cu un profesor de literatură, Antoine Compagnon, care îşi exprima imensa încredere în capacitatea literaturii de a ne ajuta să înţelegem lumea contemporană. Citez din răspunsurile sale această minunată frază: "Cred că un avocat, un inginer, un bancher, un tehnician îşi fac mai bine meseria când au o bună cultură literară. Literatura este un instrument de cunoaştere a lumii, ea îi sensibilizează în legătură cu problemele de identitate şi diferenţă."
Ah, ce frază, ce deschidere oferă ea pentru speranţa într-o lume mai bună! Oare dacă am reuşi să-i facem pe politicienii noştri să citească din când în când câte un bun roman ar deveni ei mai puţin cinici şi egoişti? Oare medicii, avocaţii şi funcţionarii din România ar renunţa treptat să ia mită dacă ar citi măcar o carte pe lună? Şi eu cred de altfel că un om care se îndrăgosteşte din tinereţe de poezie şi de literatură, de teatru şi de muzică, de artele plastice şi de balet nu poate să nu devină mai bun, mai atent, mai subtil, mai interesant, mai generos în exercitarea meseriei sale. Şi mai util pentru societate, mai conciliant, mai puţin vulgar, mai atent la ceilalţi, mai greu de manipulat prin ideologie şi prin industria de divertisment… Cum să-i facem însă pe tineri să se îndrăgostească de literatură şi de artele frumoase în speranţa că vor fi mai buni cetăţeni? Sigur, familia şi şcoala trebuie să-şi asume această misiune în primul rând, dar şi statul prin televiziunea publică… Din păcate în România se desfiinţează astăzi canale de televiziune culturale în loc să fie amplificată forţa lor de iradiere.
Aş mai spune, în legătură cu fenomenul literar francez, că el este şi o emanaţie a unui gust milenar pentru literatură care a beneficiat de avantajul continuităţii absolute. Cele 646 de romane care inundă în aceste zile standurile librăriilor vor concura pentru principalele premii literare ale toamnei: Goncourt, Médicis, Femina, Renaudot, Interallié şi multe altele. Din acest motiv spun că Franţa intră în Olimpiada literară de toamnă. Cum cărţile sunt extrem de multe iar publicul destul de dezorientat în faţa acestei abundenţe, decernarea premiilor introduce nişte criterii valorice. Incepând din luna noiembrie pe unele dintre aceste romane vor fi aplicate mici banderole cu premiul obţinut, ceea ce va însemna pentru cititori nişte preţioase repere. Publicul are însă deja anumite simpatii pentru scriitorii săi preferaţi şi nu aşteaptă decernarea premiilor pentru a cumpăra imediat o carte semnată de Amélie Nothomb, Bernard Pivot, Philip Roth sau Haruki Murakami.
Şi pentru că am evocat numele lui Amélie Nothomb, ale cărei romane sunt traduse masiv şi în România, aflaţi că ea îşi publică anul acest cel de-al 21-lea roman, intitulat "Barbe bleu". Adevărat fenomen al lumii literare, Amélie Nothomb publică un roman pe an, cu precizia unui cronometru, iar de la debutul său a vîndut pe planetă 15 milioane de cărţi. Pentru cei care nu au descoperit-o încă în România sugerez doar două titluri: "Igiena asasinului" şi "Stupoare şi cutremur".
Autor: MATEI VIŞNIEC