Un alt invitat-vedetă la Bookfest a
fost scriitorul francez Michel Houellebecq (care s-a impus, ca
romancier al declinului occidental, în 1998, cu romanul Les
particules élémentaires/ Particulele elementare şi a
obţinut Premiul Goncourt în 2010, pentru romanul La carte et
le territoire, Flammarion, 2010/Harta şi teritoriul, Polirom, 2011,
traducere de Daniel Nicolescu), un scriitor care a vîndut
milioane de exemplare din romanele sale în lume. Pe lîngă
interviuri, el a avut o întîlnire cu publicul şi o
sesiune de autografe la standul francez. Deşi o apariţie insolită
(cultivă o imagine de asocial, de marginal), Houellebecq
nu e un monden, ci dimpotrivă, un solitar şi un capricios, aşa
încît la nici unul dintre evenimentele evocate mai sus
n-a fost generos la vorbă: romanele sale vorbesc cel mai bine pentru
el.
Se spune că scriitorul scrie pentru a
deveni celebru, e ca un miraj pentru el. Dumneavoastră suportaţi
bine celebritatea?
Nu cred că un scriitor se gîndeşte
obligatoriu la celebritate. Configuraţia tipică a unui scriitor e
aceea a unui individ care nu vrea să practice o meserie sau alta, ci
să trăiască din scrisul său. Se gîndeşte mai degrabă să
vîndă cît mai mult, nu să devină celebru. Eu la asta
m-am gîndit cînd am început să scriu. Dar da, mă
descurc cu celebritatea.
Dar una nu o implică pe cealaltă?
Nu neapărat. În Franţa, sînt
autori care vînd foarte multe cărţi, dar care nu-i
interesează pe jurnalişti, în genere pe cei din media. Nu
ştiu exact ce anume face posibilă celebritatea, probabil o
personalitate atipică, bizară.
Bernard Pivot îmi spunea mai
devreme că, a doua zi după ce un autor apărea la emisiunea sa,
librăriile îi afişau cartea, ea se vindea bine şi autorul
căpăta notorietate.
E adevărat, dar asta şi pentru că
Bernard Pivot însuşi era – şi este în continuare –
un om foarte celebru. Cred că este printre puţinii oameni, în
Franţa, pe care-i cunoaşte toată lumea, chiar şi astăzi, cînd
nu mai are emisiuni la televiziune.
Nu ştiu dacă Beckett este printre
scriitorii dvs. preferaţi – în schimb, ştiu că Ionesco da,
v-a plăcut romanul său Le solitaire –, dar cred că aveţi
lucruri în comun cu cel dintîi: stilul minimalist,
reducerea extremă a condiţiei umane la cîteva gesturi
elementare, la relaţii socio-umane elementare. La care adăugaţi,
în schimb, mult sarcasm, mult cinism. La finalul romanuluiHarta şi teritoriul, vorbiţi despre „distrugerea generală a
speciei umane“, iar în corespondenţa cu Bernard-Henri Lévy
propuneţi o „anumită distanţă critică“ faţă de umanitate
şi o raportare la ea din „punctul de vedere al bacteriei“.
Sînteţi un antiumanist?
Poate părea bizar, dar perspectiva
aceasta nu vine deloc din Beckett, ci de altundeva, dintr-o formă de
literatură care era foarte în vogă în adolescenţa mea
şi care acum nu mai e atît de prezentă, science fictionul.
Faptul de a considera umanitatea ca o posibilitate printre altele e
tipic pentru science fiction, aşa cum e şi demersul de a vedea
umanitatea dintr-o altă perspectivă.
Nu e vorba de un cinism deci?
Nu, nu, e un soi de relativism, un mod
de a considera omul ca o specie printre altele şi de a te întreba
asupra posibilităţii sale de a dispărea sau de a putea fi
păstrată.
Şi atunci, toate eşecurile pe care le
înregistrează romanele dumneavoastră – eşecul amoros,
eşecul relaţiilor de familie, sociale etc. – nu sînt ele,
în cele din urmă, o formă de pesimism? Aici nu mai poate fi
vorba despre o perspectivă inspirată de literatura SF pe care aţi
evocat-o.
E vorba de realism, dacă luăm în
considerare faptele ca atare. Sînt doar realist. La urma
urmelor, obiectiv vorbind, Europa Occidentală e pe cale de
dispariţie, din punct de vedere demografic (în Franţa mai
puţin, dar în celelalte ţări occidentale se înregistrează
o puternică scădere demografică); e vorba de un eşec al
structurilor coloniale. E un fapt pur şi simplu adevărat, eu n-am
inventat nimic.
Particulele elementare (1998) este
romanul care v-a impus, probabil cel mai tensionat, mai dramatic
dintre romanele dvs. Întrebarea mea e legată de subiectul
acestui roman: „les bobos“, moştenirea lui mai ’68, teme
recurente şi la Pascal Bruckner (cu care am avut ocazia să stau de
vorbă anul trecut) – care au condus în Franţa, şi nu
numai, la un discurs public foarte critic (critica libertăţilor
sexuale, sociale etc.) – mai preocupă ele spaţiul public francez?
Da, însă maniera în care
abordez eu această temă e diferită de cea în care procedează
Pascal Bruckner. De fapt, revin asupra acestui subiect în
ultimul meu roman, vorbind despre „les trente glorieuses“. E o
perioadă bizară în Franţa, ale cărei efecte încă se
fac simţite, de puternică dezvoltare economică, de optimism
demografic (e singura perioadă de baby boom în Franţa) şi de
destrucţie accelerată a modurilor de viaţă anterioare, de cuplu,
şi mai ales de atomizare a modurilor de viaţă, la oraş, mult mai
rapide, mai moderne. Mai ’68 e o temă de dezbatere în toată
Europa Occidentală, nu numai în Franţa, şi ea nu poate
dispărea, e o mişcare de schimbare a structurilor sociale
anterioare vizibilă şi astăzi şi consecinţele se văd şi ele.
De pildă cuplul nuclear, cum i se spune (soţ-soţie), e deja
într-un proces de destructurare. În ciuda
industrializării, Franţa a rămas o ţară masiv rurală pînă
în 1945 – o dată nu atît de îndepărtată de
noi, totuşi. După aceea, lucrurile s-au schimbat rapid.
Cuplul era mai puternic, presupun, în
spaţiul rural.
Nu era vorba propriu-zis de un cuplu,
adesea, la ţară, sub acelaşi acoperiş locuiau mai mult de două
generaţii. Cuplul nuclear, însă, tinde să se destructureze.
Sînt de acord cu Pascal Bruckner în privinţa eşecului
căsătoriei din dragoste („le mariage d’amour“): pentru că
structura pe care ea o presupune e prea strîmtă,
constrîngătoare, cei doi se află faţă în faţă în
nişte roluri care nu sînt obligatoriu asumate; e într-o
fază de destrucţie intermediară acest cuplu construit pe dragoste,
adică pe o structură extrem de redusă.
Romanul Harta şi teritoriul a obţinut
Premiul Goncourt în 2010. S-a spus că e un roman mai calm, mai
puţin scandalos, poate datorită tematicii sale.
Da, într-adevăr, moartea
calmează...
Moartea e o temă a romanului, dar, pe
de altă parte, abordaţi şi problema artei contemporane. Plecaţi
de la tema artei pentru a evita alte subiecte scandaloase – deşi,
în fond, nu vă feriţi să faceţi aluzii la mediul literar
(îl evocaţi pe Beigbeder, pe editoarea Teresa Cremisi) – ori
e o alegorie pentru o critică socială şi culturală indirectă?
Nu, nu e o alegorie. Arta contemporană
are o mare libertate în modurile sale de expresie, ceea ce duce
la momente de întrerupere, de suspensie, de îndoială
totală asupra a ceea ce faci, ca artist. Jed încetează să
mai facă hărţile pentru că nu mai simte rostul lor, începe
să picteze, dar, din nou, nu ştie de ce o face. În raport cu
scriitorul, artistul contemporan dispune de o mai mare libertate a
mijloacelor de expresie, care îl poate conduce, în mod
egal, la acele momente de îndoială totală. Cu literatura e
mai simplu: romanul e acelaşi din secolul al XIX-lea încoace,
el comportă personaje, relaţii între ele.
Dar Jed spune despre arta lui: „vreau
să prezint lumea“, exact cum voia romanul de care vorbiţi, în
secolul al XIX-lea.
Da, vrea să prezinte lumea, dar la un
moment dat, îşi dă seama că poate face acest lucru
servindu-se de o serie de personaje, reale sau inventate. La final, e
interesat de o perspectivă a vegetalului. Romanul, însă, nu
are atîtea posibilităţi, el presupune în mod
obligatoriu personaje, tentativele de a face roman fără personaje
sînt eşecuri totale.
Şi toată această insistenţă asupra
detaliilor tehnice, lungile descripţii de aparate foto etc.
reprezintă o ironie la adresa artei contemporane sau ideea că
tehnica va înlocui arta?
Nu, deloc, e un lucru profund
liniştitor. Jed îşi pune tot timpul întrebări asupra
sensului a ceea ce face şi simplul fapt că aparatele tehnice pe
care le foloseşte sînt extrem de complicate îl asigură,
îl reconfortează. Şi faptul că reuşeşte să le
stăpînească, să le folosească e la fel de reconfortant. O
posibilitate pe care scriitorul (cu a sa foaie de hîrtie şi cu
al său stilou) nu o are – să se disimuleze în spatele unei
tehnici.
Spre deosebire de celelalte romane ale
dvs., Harta şi teritoriul e un roman mai jucat, cumva dedramatizat
şi pe alocuri caricatural (depresia personajului Houellebecq e
hilară uneori): faceţi un fel de joc, un reflex în oglindă
în raport cu publicul şi cu mediul literar, vă ironizaţi
atît pe dvs. înşivă, prin personajul omonim, cît
şi mediul literar francez. De data aceasta n-aţi mai stîrnit
vîlvă?
Da, aveţi dreptate, personajul
Houellebecq poate stîrni rîsul, prin unele comportamente,
dar, pe de altă parte, episodul morţii tatălui lui Jed, de pildă,
nu e deloc vesel. Cît despre mediul literar francez, el e
foarte lejer, romanul n-a părut scandalos.
O ultimă întrebare legată de
poezie, care, aţi declarat, este esenţială pentru dvs. Cum se
întîmplă acest lucru în cazul unui romancier
minimalist, lucid, pesimist? Poezia e, totuşi, creaţie de lumi. Vă veţi întoarce la poezie?
Este ea o speranţă pentru această umanitate din romanele dvs.?
Nu există, de fapt, imaginaţie în
poezie, ea e percepţie imediată, vine sau nu vine. Romanul
presupune un întreg efort de concepţie, e epuizant, în
vreme ce poezia, nu. Cred că mă voi întoarce, că voi scrie
din nou poezie la un moment dat.
