Fenomenul plagiatului

Un preşedinte de ţară, trei miniştri şi un parlamentar au fost în timpul din urmă acuzaţi de plagiat, în Ungaria, Germania şi România. Unul a fost silit să renunţe la candidatură, iar patru să demisioneze. 

Fiind vorba de demnitari, cazurile au fost mediatizate. Dar fenomenul e mult mai răspândit, îndeosebi în mediile universitare din numeroase ţări, chiar dacă nu devine neapărat public. Rădăcinile lui sunt diferite. În România, fenomenul e legat de laxismul din universităţile particulare. Agentul favorizator este internetul. Consecinţele sunt dezastruoase, atât în plan profesional, cât şi în plan social şi, cum s-a văzut, politic. Şi nu numai pentru împricinaţi, ci şi pentru prestigiul elitei inte­lectuale.

Trebuie să observăm un paradox: fenomenul plagiatului s-a ivit odată cu generalizarea legii dreptului de autor, având drept urmare penalizarea furtului intelectual. Iar dacă internetul constituie un factor favorizant, el oferă totodată şi un mijloc eficient de identificare a plagiatului. S-ar părea însă că primul dintre aceste roluri nu e compensat de al doilea. Plagiate există de când lumea. Acest fel de furt n-a devenit un fenomen de masă decât odată cu internetul.

Practică internaţională

S-au publicat câteva cărţi consacrate fenomenului cu pricina. Interesantă este reacţia unei părţi a comunităţii academice la publicarea lor. Autorul unei astfel de cărţi, conferenţiar la universitatea Paris-Saint-Denis, şi-a văzut suprimat, pur şi simplu, cursul şi suspendată prima de cercetare de către preşedintele universităţii, care l-a informat printr-o scrisoare că plagiatul nu intră în obiectivele de cercetare ale instituţiei academice pe care o conduce. Sic!

Reacţia explică rezerva în care se menţin numeroşi dintre cei plagiaţi. O statistică reprodusă în cotidianul „Le Monde" arată că 55% dintre păgubiţi nu depun plângere din lipsă de timp şi de bani, 17% n-au idee de procedurile de urmat şi doar 28% cer reparaţie prin justiţie. Datele provin dintr-o anchetă printre 367 de cercetători din 16 ţări, făcută publică la finele lui 2011.

Un alt autor specializat în dreptul intelectual semnalează faptul că o plângere penală referitoare la plagiat urmează în justiţie o cale lungă şi întortocheată şi se soldează cu condamnarea la plăţi mult inferioare celor acordate pentru furturile materiale. Furtul unei genţi e pedepsit cu sume de zece ori mai mari decât furtul câtorva pagini ştiinţifice. Să adăugăm la asta faptul că depunerea unei plângeri poate antrena persecuţii din partea prietenilor influenţi ai plagiatorului aflaţi pe trepte înalte ale ierarhiei universitare.
Caz real la universitatea din Nantes: se întâmplă ca plagiatoarea, aspirantă la un post de conferenţiar, să fie soţia profesorului care conduce teza de doctorat a celei care a descoperit plagiatul. 

Cum e înţeles plagiatul

Nu numai profesorii plagiază, ci şi studenţii şi asta, în ciuda motoarelor de căutare care funcţionează în numeroase universităţi şi sunt, aşa zicând, rezervate acestora din urmă. Am avut ocazia să studiez algoritmul unuia dintre ele şi am constatat stupefiat că se baza pe câteva erori: considera plagiatul în funcţie de ideile copiate, nu de text, confundându-l cu compilaţia; îl condiţiona de cantitatea de text copiată - dicţionarele fac uneori aceeaşi eroare, luând în seamă doar un procent mai mare de 10% (?) - şi lăsa să se înţeleagă că, în lucrările ştiinţifice, este inevitabil să... plagiezi anumite definiţii sau legi, care nu se pot exprima în alte cuvinte.

Este neîndoielnic faptul că plagiatul a devenit un fenomen de masă din motive caracteristice tocmai felului în care circulă informaţia în era internetului. M-am întrebat, nu o dată, dacă plagiatorul plagiază cu bună ştiinţă, din interes sau din comoditate, sau dacă el consideră firesc şi legitim faptul de a-şi însuşi opera altuia. Răspunsul ar fi fost simplu acum două decenii, când nu exista internetul. Astăzi e mai greu de dat.

Nu se insistă destul pe faptul că internetul presupune un alt tip de cultură decât aceea clasică. Să citim cu atenţie argumentele adversarilor ACTA, HADOPI şi ai celorlalte reglementări în materie de internet şi vom remarca faptul că opoziţia lor de principiu, nu neapărat recunoscută ca atare, provine din considerarea spaţiului virtual drept unul dezlegat de orice obligaţie faţă de autorii care comunică între ei şi care sunt reduşi la anonimat. Intruziunea în viaţa personală, cel mai des invocată ca argument, e paradoxală şi de neluat în seamă în cazul unor comunicatori care îşi pun pe obraz o mască.

"O plângere penală referitoare la plagiat urmează în justiţie o cale lungă şi întortocheată şi se soldează cu condamnarea la plăţi mult inferioare celor acordate pentru furturile materiale.''

"Plagiate există de când lumea. Acest fel de furt n-a devenit un fenomen de masă decât odată cu internetul.''

Autor: Nicolae Manolescu
sursa