Dan Lungu, scriitor: „În prima zi de şcoală eram pierit“

Unul dintre cei mai apreciaţi şi mai traduşi scriitori români contemporani, Dan Lungu îşi aminteşte şi azi ameninţările rudelor privind sfârşitul libertăţii „fără graniţe“ din copilărie, odată cu începerea şcolii.
Botoşaniul poate părea o metropolă, dacă ai stat toată vara pe malul Prutului, la căţărat prin copaci, jucat fotbal pe imaş, alergat, prinsa ori ascunsa. Este amintirea veritabilă din copilărie a unuia dintre cei mai gustaţi, mai traduşi şi mai versatili scriitori români contemporani.

Dan Lungu datorează mult din substanţa cărţilor sale, dar şi „accentul moldovenesc rural", copilăriei şi verilor de o libertate deplină petrecute la ţară, la bunici. A făcut Sociologia din pasiune, dar şi „ca să-nţeleagă ceva" din ce se întâmpla cu societatea românească după căderea comunismului.
Regretă că puştii talentaţi de azi nu mai au şansa unor „tabere de creaţie" cu scriitori români, aşa cum a avut el, în liceu. E mulţumit, în schimb, că elevii de azi care învaţă şi-au regăsit motivaţia de a face şcoală serioasă, chiar dacă e vorba de o diplomă în străinătate.

„Weekend Adevărul": Povestiţi-mi copilăria la Botoşani - o zonă frumoasă din nordul Moldovei, dar care poate părea, pentru cineva care locuieşte într-unul din marile oraşe ale acestei ţări, un loc destul de izolat.

Dan Lungu: Eu nu am avut niciodată sentimentul acesta de izolare, deşi părinţii mei aveau casa la marginea oraşului, deci nici măcar în centru, ci într-o periferie a oraşului, lângă gară... Am în schimb imaginea unei copilării foarte libere şi foarte fericite. Botoşani mi se părea un oraş mare, pentru că, până aproape de vârsta liceului, făceam fiecare vară la bunici, la ţară, la Coţuşca, undeva pe malul Prutului...

Stăteam câte o vară întreagă acolo, şi când trebuia să venim la Botoşani, mi se părea enorm. Şi acolo, la ţară, era fantastic, toată ziua eram prin copaci, la stână, cu animale... Venea mama să mă ia din copac, să mă spele, şi încerca după aceea vreo lună să-mi scoată accentul moldovenesc rural, ceea ce nu a reuşit nici până în ziua de astăzi. Eram o mică sălbăticiune după două luni de stat la ţară, şi când veneam în oraş, Botoşaniul mi se părea o adevărată metropolă. Mă uitam spre centrul oraşului ca spre o zonă greu de explorat, mi se părea că nu puteam ajunge aşa departe.

Ba mai mult decât atât, stând la casă, îi invidiam pe cei care stăteau la bloc, mai ales la blocurile de zece etaje, pentru că aveau lift. Şi făceam câte o expediţie sâmbăta şi duminica mai mulţi copii de pe stradă: mergeam în oraş ca să ne plimbăm cu liftul! (râde) Era simpatic! De fapt acest oraş era o combinaţie foarte ciudată, cum numai în comunism puteai găsi. Într-o parte era oraşul, cu blocuri construite; alături erau blocurile în construcţie, unde ne jucam prin toate săpăturile, prin fundaţii de bloc, prin conducte, printre buldozere, toate şantierele devenind uriaşe locuri de joacă...

Apoi mai era gara, în aceeaşi parte, alături de o zonă industrială, unde se aduceau fierul vechi şi maculatura şi tot ce se încărca în vagoane, iar pe cealaltă parte a străzii era câmpul. În capătul străzii ajungeam în lanurile de porumb, de sfeclă, la un iaz cu imaş, cu vaci... Era strada între sat şi oraş, o combinaţie absolut originală.

Împreună cu fotograful elveţian Didier Ruef, cu câte o porţie de spaghete negre, la Veneţia  Fotografii: arhiva personală


O copilărie între Cărtărescu şi Creangă...

Da, evident era şantierul, ca în mai toate oraşele României, de prin anii '70 până mai încolo, dar era şi zona asta de porumb, ca la ţară. Lumea de pe stradă creştea porci, creştea vaci... Într-un capăt al străzii era oraşul, iar în celălalt capăt era satul.

Primul contact cu poveştile, cu cărţile, când a avut loc?
Caporal TR în armata română  Fotografii: ARHIVA PERSONALĂ

 
Înainte de şcoală, pentru că lângă casa noastră stăteau bunicii din partea mamei. Bunica a murit când eram încă destul de mic, dar bunicul a trăit până am ajuns în clasa a VII-a sau a VIII-a. Iar bunicul era un mare maestru la spus poveşti. Mergeam la el şi stăteam cu gura căscată efectiv, pentru că, pe de-o parte, spunea poveşti, dar, pe de altă parte, povestea şi despre viaţa lui din război. Şi după aceea, povestea despre viaţa lui la Iaşi, ca băiat bun la toate la un hotel. După aceea mi-am dat seama că era vorba despre hotel „Traian", unde se ocupa cu tot felul de comisioane. Era un povestitor desăvârşit, iar poveştile lui erau fascinante...

Deci de la el aţi prins gustul pentru spusul poveştilor...

Da, iar cu el mai locuia un unchi al meu. Un tip ciudat şi interesant: nu s-a căsătorit niciodată, era mare amator de motocicletă, era mare amator de filme, din când în când mă lua cu motocicleta la cinema şi îmi cumpăra bomboane, îi plăceau dropsurile mentolate. Lucra la gară şi-mi lua tot timpul cărţi. Era fascinat de viaţa peştilor, a animalelor, orice chestiuni care ţin de natură. Citeam de la el ce mai prindeam, căci după ce le citea, el le punea pe foc, pentru că se făcea focul cu lemne. Şi ce citeam erau de fapt bucăţi de cărţi. Nu găseam nimic ciudat că nu aveau început, nu aveau sfârşit... Multă vreme am crezut că aşa e normal, nu mi se părea nimic bizar că lipseau primele pagini sau ultimele pagini. Mai citeam cărţile surorii mele, care e cu trei ani mai mare decât mine. Ea cumpăra cărţi pentru şcoală, şi eu citeam ce cumpăra ea... N-am avut o bibliotecă fantastică, părinţii mei fiind oameni modeşti, iar biblioteca noastră s-a constituit pe măsură ce am crescut.

Cum a fost intrarea în şcoală?

Mi-a fost frică de a merge la şcoală. Am trăit înainte o spaimă care revenea periodic în anul acela dinainte de începutul şcolii. Tot timpul mi se spunea: „Lasă, că o să vezi, la toamnă o să mergi la şcoală şi gata cu libertatea!", iar mie mi se părea îngrozitor, nu ştiam ce mă aşteaptă, era o dramă.... A fost o idee proastă, evident, că mi-a creat o spaimă îngrozitoare, aşa că în prima zi de şcoală eram pierit. Abia după câteva săptămâni am descoperit că nu era aşa de îngrozitor, ba chiar că-mi place. Dar am avut un şoc în primul an cu mersul la şcoală, mai ales că eram un copil complet liber, nu existau graniţe pentru mine. Mi se trăgea, mai ales, de la copilăria de la ţară, unde bunicii nu încercau să mă controleze deloc, puteam să fac orice, orice acolo!

„Sono una vecchia comunista“, noua ediţie italiană a romanului „Sînt o babă comunistă“, într-o librărie din Roma 


Cum a fost relaţia dumneavoastră cu şcoala în primii ani? Aţi fost premiant sau...

În primul an a fost ceva mai dificil până m-am obişnuit... Apoi am intrat într-un ritm foarte bun şi am fost premiant, am luat tot timpul premiul I, până în clasa a VIII-a. Pe măsură ce am început să învăţ să scriu şi să citesc, îmi plăcea tot mai mult şi, în momentul în care am descoperit lectura, efectiv toate aventurile din afara casei - căţăratul prin copaci, jucat fotbal pe imaş, alergatul, prinsa, ascunsa, toate jocurile acelea cu gaşca teribilă de pe stradă - au fost înlocuite de lectură. Practic, de prin clasa a III-a, până printr-a VIII-a, nu mai reuşeau să mă scoată din casă să mă trimită la joacă.

Aţi devenit un „şoarece de bibliotecă"...

Eram fascinat de lectură, stăteam zile întregi închis în casă şi citeam, încât ai mei erau debusolaţi, nu mai ştiau cum să mă scoată la aer.

Eraţi deja în şcoală în 1977, când s-a produs marele cutremur din 4 martie. S-a vorbit atunci despre asta?

Nu ţin minte de la şcoală, dar ţin minte de acasă. Îmi amintesc şi cutremurul: era seara, nu ştiu cât de târziu, dar am ieşit repede din casă cu păturile în spate, pentru că era destul de rece. Undeva în curte, aveam o curte comună cu bunicii, bunicul mai trăia, bunica nu, stăteam şi aşteptam să treacă... Evident, animalele făceau mare gălăgie pe stradă: găini, cocoşi, vacile din partea din vale, toate făceau zgomot... Discuţiile de la şcoală nu mi le mai amintesc. Ţin minte însă de mai târziu, când a fost problema cu Cernobîlul (n.r. - în aprilie 1986), că ne-au dat nişte pastiluţe de iod să le ţinem sub limbă... (râde) Ca şi cum pastiluţele acelea puteau să facă mare lucru împotriva radiaţiilor...

Cozile la orice, la care contribuiau şi copiii, şi despre care aţi şi scris, le-aţi şi trăit?

Da, sigur. Am stat la cozi, în timpul şcolii mai puţin, pentru că ne menajau părinţii, care spuneau că munca noastră este să mergem la şcoală şi să învăţăm, dar la sfârşit de săptămână şi în vacanţe „făceam" şi noi cozi. Fac o paranteză: în provincie, dar nu numai, îmi imaginez, părinţii simţeau că au de trecut un soi de povârniş cultural. Părinţii au oricum o dorinţă - copiii lor să aibă note bune la şcoală, să ajungă cineva, să le depăşească statutul social, iar în oraşele mici, cel puţin în acea perioadă, era extraordinar. Cum singura şansă de ascensiune socială era diploma, preocuparea părinţilor pentru notele copiilor de la şcoală era enormă. Mulţi dintre părinţi veneau din rural, ei realizând deja un fel ascensiune socială, şi voiau ca şi copiii lor să aibă o creştere de statut. Şi cum mijlocul cel mai sigur şi de fapt, printre puţinele posibile, era diploma şcolară, preocuparea părinţilor pentru şcolaritatea copiilor era extraordinară! Asta se întâmpla şi la noi în familie, şi aşa se explică faptul că părinţii nu ne trimiteau la coadă în timpul săptămânii, pentru că noi trebuia să învăţăm, trebuia să ajungem cineva. Era o ideologie destul de răspândită în epocă, mai ales printre familiile simple.

La cozi, deci, doar în vacanţe...

Am stat la cozi, în special la zahăr şi la ulei, cred că dinainte de clasa a VIII-a şi după aceea întregul liceu, am terminat liceul în '88... Mai făceam cu rândul cu sora mea. Părinţii erau la muncă, bunicul era bătrân, nu mai putea merge la coadă, că acolo unde erau bunicii mai tineri, mergeau bunicii la coadă. Îmi amintesc cea mai lungă coadă la care am stat, una la butelii. Am stat dintr-o dimineaţă, de pe la ora 11, până a doua zi la prânz; am stat toată noaptea, cu rândul, la coadă. Iar în noaptea aceea s-a încins o veselie acolo, că oamenii au adus muzică şi au adus şi de băut... (râde) Eram copii, ne uitam cu gura căscată. Dar numărul de ordine era număr de ordine, unii aveau buteliile, dar cei mai mulţi aveau de fapt doar capacele, numerotate cu cretă, înşirate pe-o sfoară, astfel încât să nu poată fi substituite, să poată intra altcineva în rând. Şi vă mai spun ceva de cozi. Îmi amintesc că în şcoala generală aveam un coleg care era foarte slab la toate materiile. Ca să-şi capete notele de trecere, stătea la cozi, în special pentru butelii, cele mai lungi, în locul profesorilor. Stătea în locul profesorilor, şi când se apropia coada, profesorii veneau şi-şi rezolvau treaba. Şi aşa a terminat şcoala, făcând cozi.

"Eram o mică sălbăticiune după două luni de stat la ţară, şi când veneam în oraş, Botoşaniul mi se părea o adevărată metropolă.''

"Îmi amintesc cea mai lungă coadă la care am stat, una la butelii. Am stat dintr-o dimineaţă, de pe la ora 11, până a doua zi la prânz.''

La Sociologie, a intrat şi a terminat primul

„Weekend Adevărul": La şcoală ce ore vă plăceau şi care vă puneau probleme?

Dan Lungu: La limbi străine am fost tot timpul antitalent. Am învăţat, atât cât am învăţat foarte, foarte greu, limba engleză, şi asta, mai târziu. Îmi plăcea în schimb enorm să fac compuneri, compuneri lungi... Scriam în neştire la compuneri. Profesoara era, desigur, încântată, pentru că toţi ceilalţi copii veneau cu texte telegrafice, în timp ce eu mă lansam în compunerile acestea interminabile. Îmi plăcea, de asemenea, Fizica, iar până la liceu am avut şi note mari. Şi după aceea mi-a plăcut, dar nu ştiu de ce nu mai luam note mari. Se schimbase un pic centrul de greutate spre „umanioare" în liceu. Biologia mi se părea interesantă, cu experimentele de laborator; în schimb, pentru Chimie nu am avut niciodată o slăbiciune. Bineînţeles, îmi plăcea Literatura, asta chiar a fost constantă. Şi am avut norocul unei profesoare, care mi-a fost şi dirigintă, de Limba română, care m-a încurajat tot timpul să particip la „Tinere Condeie" şi la toate concursurile şcolare din epocă. Şi, de regulă, unde mergeam, luam şi premiu, mai mic sau mai mare. După aceea, în liceu am avut marea şansă să am ca profesor de Română chiar un poet, Dumitru Ţiganiuc, un poet pe care l-am avut profesor şi a contat enorm.

"Pe de-o parte, îi laşi să intre liber pe studenţi, iar pe de altă parte, dacă profesorul pică studenţii, îi micşorezi salariul. Normal că nu funcţionează bine sistemul.''
Dan Lungu, scriitor

Toate concursurile acelea au dispărut între timp. Nu ar fi fost o idee bună ca ele să fie păstrate?

Aici, la Iaşi, încă mai există. E drept, doar pe plan local, nu cum era „Tinere Condeie", o competiţie la nivel naţional. Ştiu pentru că fiica mea are 14 ani şi e taman în zona aceasta a concursurilor, numai că ea nu e aşa dornică să participe la ele. Ce nu mai există deloc: taberele naţionale de creaţie, la care eu mă duceam când eram în liceu. Am fost şi eu la trei astfel de tabere, în clasa a X-a, într-a XI-a şi a XII-a. Erau, practic, nişte cursuri de creative writing (n.r. - scriere creativă), cu cei mai talentaţi tineri scriitori ai vremii. La Poezie, de pildă, cursurile erau predate de Mircea Cărtărescu, Florin Iaru... La Proză, titular era Mircea Nedelciu. M-am dus şi la Poezie de câteva ori, dar la Proză mă duceam eu cel mai des, şi am învăţat foarte mult de la Mircea Nedelciu. Toţi erau tineri, scriitori din extraordinara generaţie '80, aveau un alt mod de a vedea literatura, care a schimbat şi modul meu de a gândi şi de a citi. Eu aveam, pentru literatură, o definiţie foarte şcolărească, din liceu. Şi atunci ei mi-au deschis foarte mult orizonturile de lectură şi de definire a literaturii. Acum, pentru copiii talentaţi astfel de evenimente lipsesc cu desăvârşire.

Pe păturică
Cum a fost liceul?

Era de Matematică-Fizică. Aş fi putut să fac, dar nu mă tenta deloc, Pedagogie. Aşa că m-am dus la celălalt liceu bun din Botoşani, care era la celălalt capăt al oraşului. Mergeam zilnic cam 40-45 de minute dus şi tot atât la întors, pentru că nu prindeai autobuz. Autobuzele erau extrem, extrem de aglomerate, erau foarte puţine şi greu reuşeam să mă urc. Mă orientasem spre literatură, deja scriam, luasem câteva premii în şcoala generală. Acolo l-am avut profesor pe Dumitru Ţiganiuc, şi el mă încuraja şi mai mult. Am avut note foarte amestecate, la materiile care îmi plăceau aveam note foarte mari, iar la celelalte, de trecere sau puţin peste. Eram foarte concentrat pe ceea ce vroiam eu să fac. Şi atunci am început să scriu mai serios, să merg la cenacluri literare şi la cenaclul liceului, acolo unde era Dumitru Ţiganiuc coordonator, dar şi la un cenaclu la Casa de Cultură şi am început apoi din clasa a X-a să merg în taberele de creaţie, cele naţionale de care am pomenit mai înainte. Şi acolo efectiv mi s-a deschis mintea şi, cumva, s-au deschis şi oportunităţile, cunoscându-l şi împrietenindu-mă cu Mircea Nedelciu. Am rămas cu el în corespondenţă, iar când mergeam la Bucureşti, mai treceam pe la el, îmi împrumuta cărţi şi-aşa mai departe. Povestea simpatică este că eu, în '90, voiam să dau la Sociologie. Examenul era în vară, trebuia să dau examen la (foarte bizar pentru Sociologie, dar asta era) Filosofie, Gramatică şi Algebră, trei examene scrise. Problema era că manualul de Filosofie era proaspăt editat de Editura Humanitas şi nu se găsea prin librării. L-am căutat în Iaşi, nu l-am găsit, m-am dus la Bucureşti să-l caut, nu l-am găsit, şi atunci
l-am sunat pe Nedelciu, care cunoştea bine librăriile, pentru că lucrase la (n.r. - editura) Cartea Românească, fusese librar. Şi i-am spus că nu găsesc cartea, că am fost la mai multe librării şi n-am găsit-o şi, până la urmă, a sunat pe cineva la Editura Humanitas. Am fost cu el, acolo avea el un amic, şi am luat împreună o carte din depozit. Dacă n-aş fi avut acel manual, nu aş fi avut cum să dau, practic, la facultate, n-aş fi avut cum să intru, cred. O poveste complicată, de anii '90, când tot timpul se întâmplau din acestea.

Eraţi deja student la Filosofie când aţi decis să faceţi Sociologie. Ce v-a trimis către acest domeniu, vă doreaţi să înţelegeţi mai bine mecanismele prin care funcţionează o societate, pentru a vă ajuta la scris?

Eram, efectiv, uluit de ce se întâmplă în jurul meu, nu înţelegeam mai nimic, şi mie mi s-a părut că Sociologia m-ar putea ajuta. A fost o hotărâre spontană şi foarte puternică. A fost foarte raţională, până la urmă, alegerea, n-am meditat foarte mult asupra ei. Şi am învăţat cu atâta pasiune, că am intrat primul la Sociologie, deşi eu veneam de la altă facultate şi am învăţat doar în vară, n-am avut prea mult timp să mă pregătesc. Dar am intrat primul şi am terminat şef de promoţie, am făcut totul cu enormă pasiune şi acest lucru s-a şi văzut.

Pentru că sunteţi şi profesor: cum găsiţi facultăţile, dar şi studenţii de azi?

Lucrurile sunt amestecate. Nu cred că putem spune de o manieră curată, cinstită, că e foarte bine sau foarte prost. Sunt şi lucruri bune, şi lucruri rele. Faptul că nu există examen de admitere mie nu mi se pare un impediment; problema e că, după aceea, selecţia pică pe spatele profesorilor. Studenţii care nu ştiu ar trebui să nu treacă. Corpul nostru profesoral, care e obişnuit cu un alt sistem de gândire, nu-i pregătit să facă lucrul acesta şi nu îl ajută nici modul în care e structurat sistemul nostru de învăţământ. De ce nu-l ajută? Pentru că finanţarea este dată pe student, şi nu pe profesor. Şi atunci, atâta timp cât salariul profesorului depinde de numărul de studenţi, nu îl încurajezi să pice studenţii atunci când ei nu ştiu. Deci, pe de-o parte, îi laşi să intre liber pe studenţi, iar pe de altă parte, dacă profesorul pică studenţii, îi micşorezi salariul. Normal că nu funcţionează bine sistemul. Eu sunt total de acord cu intrarea fără examen de admitere, pentru că un student îşi poate încerca pasiunea, talentul, la mai multe specializări, fără costuri foarte mari, psihologice şi de altă natură, şi se poate hotărî unde vrea să rămână. Pe de altă parte, un examen scris nu măsoară toate abilităţile importante ale unui student, cele care pot contribui la construirea unei viitoare cariere profesionale. Dar această deschidere către absolvenţii de liceu ar trebui dublată de exigenţa profesorilor şi ajutată de o legislaţie care să asigure un confort material profesorului. Ar fi necesară o bugetare, o finanţare pe post de învăţământ, şi nu pe elev, pe student. Asta i-ar asigura un salariu fix şi decent profesorului, care n-ar mai depinde de numărul de studenţi cărora le predă.

La o sesiune de comunicări
Există, pe de altă parte, o adevărată obsesie la nivel naţional. Tinerii învaţă cu unicul scop de a prinde o bursă «afară», de a merge la o mare facultate de «afară», de a face un curs care să-i ajute să-şi construiască apoi o carieră şi o viaţă în afara României. Vi se pare o tendinţă periculoasă sau dimpotrivă?

Eu aş zice că predomină factorii pozitivi, mai degrabă. După '90 s-a întâmplat o adevărată tragedie, să-i spunem aşa, exagerând un pic. Pe de-o parte, diploma nu acoperă de multe ori competenţe reale, iar pe de altă parte, este o inflaţie de diplome, ceea ce o face neinteresantă, în sensul că elevii, studenţii nu mai au motivaţia să înveţe. În plus, poţi să faci o carieră în România fără să ai o diplomă sau dacă vrei o diplomă, poţi „s-o cumperi". Şi atunci, diploma devine un accesoriu, nu-i fundamentală pentru carieră. Orientarea către o diplomă în străinătate înseamnă o revalorizare a diplomei. Ceea ce trebuie să facem noi e să reuşim să-i aducem înapoi pe cei de departe, să aducem înapoi măcar o parte din cei care au obţinut o diplomă în străinătate. Faptul că tinerii învaţă aici numai ca după aceea să plece în străinătate e un alt tip de motivaţie care a apărut, dar măcar e o motivaţie reală şi sănătoasă, în sensul că îi determină să înveţe temeinic, pentru că, mai departe, or să aibă nevoie de ceea ce au învăţat aici. Evident că, dacă rămân după studii în străinătate, asta e o pierdere pentru noi, din multe puncte de vedere. E un stoc de inteligenţă care a emigrat şi pe care nu-l putem folosi în gestionarea şi funcţionarea propriei noastre societăţi. Ceea ce trebuie să ne preocupe pe noi este să dezvoltăm politici pentru ca această inteligenţă să vină înapoi şi să o punem aici la treabă.

"Scriam în neştire la compuneri. Profesoara era, desigur, încântată, pentru că toţi ceilalţi copii veneau cu texte telegrafice, în timp ce eu mă lansam în compunerile acestea interminabile.''
Dan Lungu, scriitor

"La Poezie, de pildă, cursurile erau predate de Mircea Cărtărescu, Florin Iaru... La Proză, titular era Mircea Nedelciu. M-am dus şi la Poezie de câteva ori, dar la Proză mă duceam eu cel mai des.''
Dan Lungu, scriitor

CV

- Născut în prima zi de şcoală
- Data şi locul naşterii: 15 septembrie 1969, Botoşani
- Starea civilă: căsătorit, doi copii
- Studiile:
- 1995 - Universitatea „Alexandru Ioan Cuza" din Iaşi, Sociologie
- 2001 - doctor în Sociologie
- 2006 - Studii post-doctorale în Sociologie, Universitatea Sorbona, Paris, Franţa
- Cărţi publicate:
- 1996 - „Muchii" (versuri)
- 2004 - „Raiul Găinilor" (fals roman de zvonuri şi mistere)
- 2007 - „Sînt o babă comunistă" (roman)
- 2009 - „Cum să uiţi o femeie" (roman)
- 2011 - „În iad toate becurile sunt arse" (roman)
- Locuieşte în: Iaşi

Autor: Carmen Constantin
sursa