Jorge Edwards: Am descoperit că a scrie este cel mai frumos lucru din lume

Scriitorul Jorge Edwards, ambasadorul statului Chile la Paris, care s-a aflat recent la Bucureşti pentru a lansa unul dintre volumele sale, a declarat într-un interviu acordat MEDIAFAX că, după 60 de ani în care a publicat cărţi, crede că "a scrie este cel mai frumos lucru din lume".

Jorge Edwards mai povesteşte, în interviul acordat MEDIAFAX, despre perioada în care a fost declarat "persona non grata" în Cuba, despre prietenia sa cu Gabriel Garcia Marquez şi cu Julio Cortazar. Autorul chilian a fost prezent, la începutul lunii aprilie, la lansarea la Bucureşti a romanului său "Originea lumii", tradus în limba română.

Prezentăm integral interviul acordat MEDIAFAX de Jorge Edwards:

Reporter: În biografia dumneavoastră scrie că nu v-aţi dorit, în copilărie sau în tinereţe, să fiţi scriitor. Cum aţi ajuns totuşi scriitor?
Jorge Edwards: Citeam foarte mult când eram mic. Nu mă gândeam să fiu scriitor, dar am început să scriu. S-a întâmplat pentru că citeam mult. Mai târziu, am vrut să fiu scriitor. La 50 de ani, voiam să fiu scriitor. Am devenit diplomat pentru că erau mulţi scriitori chilieni care au fost diplomaţi înainte. Era o tradiţie şi în diplomaţie, să fii scriitor nu era un lucru greu atunci. Acum nu mai este aşa de uşor. Dar au fost timpuri când aveam mulţi scriitori în ministere, ne întâlneam, ne beam cafeaua, vorbeam despre cărţi, era drăguţ. Dar când am devenit diplomat în ambasade străine, mi-am dat seama că nu este aşa de uşor. Aveam multe în program, trebuia să merg la aeroport. În fiecare oraş era sala de aşteptare VIP în fiecare aeroport. Era locul pe care îl cunoşteam cel mai bine.

Reporter: Vorbeaţi mai mult despre politică sau despre scris?
Jorge Edwards: Într-un timp, un timp al politizării extreme în America Latină, din cauza războiului rece, o parte a generaţiei mele era de stânga şi credeam că soluţia ar fi o revoluţie, aşa că erau multe discuţii. Prima mea experienţă reală în ceea ce priveşte socialismul a fost în Cuba. Atunci, intelectualii din America Latină călătoreau în Cuba şi era un sentiment pozitiv faţă de Fidel Castro, Che Guevara... Dar eu am mers în Cuba când în Chile era un partid de stânga, condus de Salvador Allende. Ce am văzut în Cuba m-a făcut să mă gândesc aşa: "Dacă facem acelaşi lucru în Chile, o să ne distrugă". Am vrut să scap de acel regim, cu atât mai mult cu cât mulţi din prietenii mei din Cuba la început au fost foarte fericiţi, dar, mai târziu, bucuria lor s-a terminat.

Reporter: Cărţile le sunt foarte dragi personajelor dumneavoastră. Ce carte citeaţi când aţi fost declarat "persona non grata"?
Jorge Edwards: Citesc mulţi clasici. Cred că atunci citeam Stendhal... Stendhal a fost diplomat. A fost consul în Italia. Citeam Stendhal şi mă uitam la lucruri aşa cum ar fi putut să le vadă Stendhal. Citeam şi câţiva autori cubanezi. Nu citeam teorie politică. Atunci când am scris cartea, am vrut să o scriu ca pe un volum de memorii. Am vrut să scriu pentru oamenii care nu cunosc neapărat contextul. De exemplu, în Cuba, am cerut la hotel un pahar cu lapte. M-au întrebat la recepţie: "În ce cameră staţi?" "La 18...", am răspuns. "Ah, ok". Pentru că, dacă erai diplomat, te puneau la etajele 18-20 şi aveai dreptul la un pahar cu lapte. Când eram la cină, altă dată, în salon era şi Heberto Padilla, un poet care mai târziu a fost închis. Am cerut salată verde, iar Padilla a ţipat de partea cealaltă a salonului: "Ţie îţi dau salată verde, că tu eşti la masa privilegiaţilor!! Noi nu avem dreptul la o salată". Asta a spus el. Era un "provocateur". A fost închis. A crezut că, dacă este un poet celebru, nu i se va întâmpla asta. I s-a întâmplat.

Dar vorbeam despre scris, despre vocaţia scrisului. Am început să citesc poezie. Am descoperit poezia într-o perioadă în care citeam cărţi de aventuri. Am descoperit poezia la şcoală, într-o carte despre "tehnici literare". Am căutat poezii scrise de aceiaşi autori şi am început şi eu să scriu poezii. Am descoperit şi poeţi de limbă engleză pe care nu îi ştiam. Unul dintre ei a fost T. S. Elliott, cu "Miercurea cenuşii/ Ash Wednesday". Ulterior, am început să scriu poezie. Îmi amintesc acum, este foarte amuzant, am început să scriu poezie în engleză. Apoi am trecut la spaniolă. Eram prieten cu un tânăr poet. I-am citit poeziile mele şi el mi-a zis că erau foarte proaste. M-am gândit că poate are dreptate, pentru că poeziile acestea sunt de fapt imitaţii. Aveam ureche bună şi ce citeam imitam, numai că nu avea substanţă. Când citeam (Pablo, n.r.) Neruda, scriam ca Neruda, când citeam Garcia Llorca, eram Garcia Llorca. Nu aveam o semnătură.

Apoi am descoperit altceva. Locuiam într-o casă cu multă lume. Fusese casa bunicului meu. Aveam cu noi unchi, mătuşi. Apoi, mai locuiau cu noi oameni de la ţară care veneau să vândă produse. Fiecare spunea poveşti. Erau o grămadă de povestitori grozavi în jurul meu. Mama mea era o povestitoare grozavă, bunicul meu tot aşa. Era o femeie la bucătărie... mi-amintesc... Mariquita Fuentes, era o povestitoare minunată. Apoi, la şcoala de iezuiţi unde am învăţat, am găsit un alt povestitor grozav, un povestitor de istorii de groază. Când am început să scriu poveşti am simţit că scrisul meu devine din ce în ce mai personal. Ce am făcut a fost să folosesc stilul oral, modul în care oamenii vorbesc în cel mai firesc mod. Apoi nu am folosit niciodată oraşele cu adevărat. Oraşul Santiago, de exemplu, nu este numit Santiago. Este un oraş imaginar. Ştiţi... este ciudat... după ce scrii cărţi 30 de ani, găseşti pe cineva care să spună că preferă una din cărţile tale. Sunt oameni care spun că cea mai bună carte a mea este "El Patio", pe care am scris-o la 17 ani. Mă gândesc "adică am scris 60 de ani degeaba, că lui îi place tot ce am scris eu în urmă cu 60 de ani". Ieri, un critic a spus exact opusul, a spus că îi place tot ce am scris după 65 de ani. Şi atunci mă gândesc că iar am irosit 50 de ani de viaţă scriind.

Reporter: După ce aţi scris "Persona non grata" aţi pierdut mulţi prieteni?
Jorge Edwards: A fost foarte amuzant. Să vă spun. Întotdeauna era un discurs dublu. Veneau oameni şi îmi ziceau: "Cartea asta este foarte bună, dar nu este oportun să o publici acum". Eram prieten şi cu Pablo Neruda. Neruda îmi spunea: "Ascultă, cartea asta este importantă, dar nu este momentul să o publici acum. Îţi spun eu când e momentul să o publici". Dacă Neruda ar fi viu... ei bine, ar avea 105 ani, mi-ar spune "Stai puţin, îţi spun eu când să o publici".

Reporter: Sunteţi prieten cu Marquez, cu Llosa...
Jorge Edwards: I-am ştiut pe aceştia pentru că i-am întâlnit la Paris, când eram secretar al ambasadei. Puteam scrie noaptea şi dimineaţa, dar nu puteam merge la mese rotunde. Nu aveam timp de asta, ca diplomat. După "Persona Non Grata", (Julio, n.r.) Cortazar, care era un iubitor fanatic al experimentului Castro, a spus cuiva: "Spune-i lui Jorge că continuu să îi fiu prieten, dar nu vreau să îl mai văd, după ce a publicat cartea aia". Şi am spus: "Ce prieten straniu, care nu mai vrea să mă vadă". Am spus lucruri foarte urâte. Am spus: "Cortazar este un naiv, nu era nicio legătură cu politica. Este un argentinian care locuia în Paris şi iubea experimentul Castro, muzica modernă, scrisul suprarealist. Scria lucruri care nu aveau legătură cu realitatea imediată, cu socialismul sau cu realismul socialist. Apoi a mers în Cuba şi a descoperit altceva, o lume exotică, muzică, femei frumoase, altceva. A venit de acolo complet încântat şi îndrăgostit de Cuba. Cazul meu a fost diferit. Diplomat fiind, trebuie să observ politica. Am fost prieten cu oameni implicaţi în politică, precum Neruda, Salvador Allende. Am vorbit de câteva ori cu Allende, când eram mai tânăr. Pentru mine, Cuba şi politica de acolo nu erau nişte necunoscute. Cortazar, Cortazar venea din Buenos Aires-ul provincial, care era atunci în plin peronism şi a venit la Paris şi apoi a descoperit Cuba. Cuba lui era mai mult imaginară. Pe de altă parte, Garcia Marquez era politicianul viclean şi experimentat. A fost comunist, apoi a părăsit partidul, apoi a lucrat pentru presa cubaneză. Nu a fost foarte devreme în Cuba. Când eu eram interesat de Cuba, lui îi trecuse. A devenit un apropiat al extremei de stânga din America Latină. Când eram în acelaşi oraş, ne telefonam şi luam prânzul împreună.

Reporter: Şi care erau cele mai frecvente discuţii?
Jorge Edwards: Vorbeam despre orice. Chiar şi despre politică. Despre orice, despre Cuba chiar. La un moment dat, a venit în Chile şi mi-a dat telefon. Eram cu fiica mea şi a sunat telefonul. A răspuns ea şi a venit pâş-pâş lângă mine şi mi-a zis: "Este Garcia Marquez". Am băut ceva împreună.

Reporter: Aţi fost diplomat. Care credeţi că va fi viitorul Cubei?
Jorge Edwards: Nu ştiu. Nu sunt profet. Este periculos să faci profeţii. Poţi face multe greşeli, dar eu îmi imaginez un singur lucru. Îmi imaginez că Fidel nu este nemuritor. Dar ce se va întâmpla cu Cuba după Fidel... este un mister. Dar Raul ... Pe Raul l-am cunoscut. Când am fost în Cuba, am avut trei-patru discuţii cu Fidel şi apoi am avut un interviu cu Raul, prilejuit de sosirea unei nave militare. Raul mi-a lăsat impresia unei persoane foarte raţionale, puţin rece, organizat. Vine fix la ora la care stabileşte întâlnirile. În biroul lui, totul este curat, organizat. În schimb, Fidel te face să aştepţi 14 ore. Îţi zice că vă veţi întâlni într-un loc, dar te sună oamenii lui în ultimul moment să îţi spună că s-a schimbat locul. Biroul lui este plin de hârtii şi de cărţi. Raul va încerca să iasă dintr-o situaţie în cel mai raţional mod, încet. A făcut câteva reforme, dar am impresia că Fidel îi opreşte iniţiativele. Lui Fidel nu îi place schimbarea. Cred că îi este frică de schimbare

Reporter: De ce continuaţi să scrieţi?
Jorge Edwards: Îmi place să scriu. Am descoperit că a scrie este cel mai frumos lucru din lume. Să scriu dimineaţa şi apoi la amiază să mă întâlnesc cu prietenii la un pahar. Este viaţa ideală, dar eu nu pot să o trăiesc, pentru că nu sunt bogat, trebuie să lucrez. Ştiam un scriitor argentinian bogat care putea să facă ce dorea. Mi-a spus care este programul său ideal. A zis: «Uite, dimineaţa - scris, la prânz - tenis, iar la amiază - femei »". Nu o să spun numele lui. Cred că este o idee foarte bună, dar eu nu am mijloacele materiale să fac asta.

Jorge Edwards s-a născut pe 29 iunie 1931, la Santiago de Chile. A studiat dreptul şi filosofie la Universidad de Chile, urmând apoi cursuri postuniversitare la Princeton. În 1962 a fost numit secretar al Ambasadei Chile la Paris, oraş în care s-a împrietenit cu Mario Vargas Llosa, Gabriel García Márquez şi Julio Cortázar, printre alţii. Ulterior, în 1971, a fost numit ambasador în Cuba, fiind expulzat trei luni mai târziu din cauza criticilor sale la adresa regimului lui Fidel Castro. La întoarcere, Edwards a fost numit din nou secretar al ambasadei chiliene de la Paris, unde avea să fie la dispoziţia lui Pablo Neruda. După lovitura de stat a lui Augusto Pinochet, el a plecat în exil în Spania, întorcându-se în ţara natală în 1978. Între 1994 şi 1997, Edwards a fost ambasador la UNESCO, în Paris. În prezent, este ambasadorul Chile în Franţa.

Distins cu premiul naţional pentru literatură în 1994, premiul Planeta Casa de América în 2008 şi premiul Cervantes în 1999, printre altele, Jorge Edwards este unul dintre scriitorii cei mai importanţi ai literaturii de limbă spaniolă. Este autorul a numeroase povestiri, romane şi eseuri, fiind şi un editorialist foarte citit în ziarele din Spania şi America Latină.

Volumul "Originea lumii" a fost tradus din limba spaniolă de Luminiţa Marcu.

Într-o bună zi, Felipe Díaz, un intelectual chilian strălucit, angajat politic, dar aventurier, afemeiat şi petrecăreţ, este găsit mort în apartamentul său din Paris de doctorul Patricio Illanes. Acesta, un tip sever, mai în vârstă, are un mariaj fericit cu Silvia, mult mai tânără decât el, amândoi fiind prieteni apropiaţi ai lui Felipe. Pornind de la această moarte suspectă şi de la o vagă suspiciune, care ia proporţii în mintea bătrânului medic, se ţese emoţionanta poveste a unei iubiri ascunse şi a unei gelozii incontrolabile, declanşându-se astfel un adevărat demers detectivistic: bătrânul investighează atât viaţa lui Felipe, cât şi pe cea a Silviei, dar şi cotloanele neumblate ale sinelui, care adăpostesc o pasiune defulată. Patricio ajunge pe un teritoriu imprevizibil şi alunecos, unde raţiunea, care îl stăpânise mereu, pare că se pierde pentru totdeauna. Finalul este unul surprinzător atât pentru el, cât şi pentru cititor, prins în labirintul fantasmelor.

De acelaşi autor, la Editura Art a mai apărut "Casa lui Dostoievski" (traducere din limba spaniolă şi prefaţă de Ileana Scipione).

(Interviu realizat de Oana Ghiţă, oana.ghita@mediafax.ro)
sursa 
sursa foto