Care va fi fost vina lui Dante? Interviu cu Corrado Bologna și Mira Mocan

Primele cânturi din Infernul lui Dante Marian Papahagi le-a tradus stând la coada la benzină, în perioada comunistă. După moartea reputatului filolog clujean, traducerea a fost editată de către fiica sa Irina Papahagi, în tandem cu cercetatoarea specializată în filologie romanică Mira Mocan și a aparut la Editura Humanitas, de curând. Am discutat cu profesorul Corrado Bologna, unul dintre cei mai importanti specialiști în Dante și cu Mira Mocan despre această nouă traducere a “Infernului”.

Citate din interviu:
“Un poet medieval ar fi spus că stările conștiinței noastre sunt locuri. În general, medievalii imaginau sufletul nostru și căile sale întocmai unor spații. În acest sens, așadar, sigur că Infernul este un loc și are o geografie datorită faptului că reprezintă spațiul stărilor de durere.” – Mira Mocan
“Aspră foarte este exemplul minor al unei jumătăți de vers, dar în care rezidă o creație inovatoare. Cred că Dante ar accepta ca aspră foarte să fie a sa aspra e forte.  Sunetul și sensul se regăsesc, într-un sfârșit, reunite.” – Corrado Bologna
“Beatrice dispare din opera lui Dante pe la mijlocul primei sale scrieri Vita Nuova. Când Beatrice revine, în niciun caz nu zâmbește! Pentru a-i smulge un surâs, Dante trebuie să capete o ascensiune a stărilor sale mentale, trebuie să dobândească o autonomie în raport cu stările de culpă.” – Corrado Bologna



De ce o nouă traducere a Infernului lui Dante Alighieri în limba română? Din două rațiuni majore. Mai întâi, pentru că traducerea lui Marian Papahagi, începută în anul 1982 și finalizată în anul 1996, nu se bucura de o ediție integrală, ci doar de publicarea fragmentară a câtorva cânturi în paginile unor reviste culturale din România: Cânturile I-IV din Infern (cu aparat critic si comentarii), Apostrof nr. 5, 1997; Cântul X din Infern, Orizont nr. 8, 1998; Cântul XXXIV din Infern, Echinox nr. 1-2-3, 1997, în fine, din Purgatoriul, Cânturile I-VI, Echinox nr. 1-2-3, XXXI, 1999 (cf. Irina Papahagi, prefață la Infernul, Dante Alighieri, trad. Marian Papahagi, Editura Humanitas, București 2012, p. 7, n. 1-5). Mai apoi, pentru că traducerile lui Dante în limba română, comportă în sine o reordonare semantică și conceptuală, dar mai ales încăpățânarea de a menține fidelitatea față de text și față de epoca în care se produce acel text. Pentru un filolog autentic, literalismul (traducerea literală a unui text) este obligatoriu, în pofida ambiguității textului. Orice neclaritate a unui text se explică printr-un elaborat aparat critic, însă fără a face concesii în momentul traducerii corpus-ul propriu-zis. Aparte fidelitatea fată de text, Marian Papahagi operează cu secrete ale formei poeziei medievale, cu transpunerea în limba română a seriei de rime derivate din structura versurilor dantești, cu o emblematică zgârcenie în tentația folosirii sinonimelor, etc.

Irina Papahagi, fiica literatului Marian Papahagi, are formidabilul merit de a fi asumat descrierea laboratorului acestei traduceri – caz extrem de fericit pentru orice filolog sau lingvist -, în prefața noii versiuni a Infernului lui Dante Alighieri. Este vorba despre o descriere care, citită cu mare atenție, conduce la cheia înțelegerii tuturor distincțiilor dintre traducerile precendente ale Divinei Comedii și metoda, efortul, logica opțiunilor de traducere cu care operează Marian Papahagi. Familiaritatea acestuia cu poezia lui Guittone din Arezzo (1235-1294) și Guido Guinizelli (1235-1276), poate fi un alt punct de reper pentru cititorul care dorește să înțeleagă mai adânc munca filologului circumscris umanismului secolului al XIII-lea. În cultura română, aparte traducerea Infernului și a câtorva cânturi din Purgatoriul, efectuată de către Marian Papahagi, au mai fost publicate traduceri ale Divinei Comedii de către literați precum: Nicu Gane, George Cosbuc, Alexandru Marcu, Eta Boeriu, George Pruteanu, Răzvan Codrescu (Infernul).

În fine, trebuie spus, în istorie rămân emblematice mai ales traducerile a căror literalism permite cititorului libertatea de a imagina el însuși în marginea textului, nicidecum traducătorul. Opus, oarecum, traducerii literale – dar aș prefera termenul de complementar (!) – ar fi operarea unei traduceri prin apel la alegorie. Divina Comedie a lui Dante Alighieri este in sine un text a cărui plasticitate o descrie cu multă competență și suplețe hermeneutică Horia Roman Patapievici (vezi Ochii Beatricei. Cum arăta cu adevărat lumea lui Dante?, Editura Humanitas, Bucuresti 2004). Vorbim însă de interpretare, efortul filologului este diferit. Acesta din urmă pune în oglindă un text care tocmai se străduie să fie sincron semanticii limbii vernaculare ce-l înfiiază. Dacă textul dantesc se vede clar în această oglindă, iar cititorul îl poate percepe până într-acolo încât să-i fie indispensabile atât lectura cât și lecturile, atunci și efortul lui Marian Papahagi va fi răsplătit. N-aș rata o astfel de curiozitate!

 Idei principale
  • Dante Alighieri – condiția sa itinerantă mijlocește polifonia semantică din Infernul.
  • Corrado Bologna: Marian Papahagi este un traducător literal și fidel al poeticii medievale.
  • Mira Mocan: Infernul dantesc reprezintă imaginea și spatiul stărilor de durere.
  • Despre Novecento – Ezra Pound și epoca redescoperirii lui Dante.
  • Mira Mocan: J. L. Borges oferă imaginea unui Dante văzut prin prisma slăbiciunilor sale.
  • Infernul ediția integrală, restituită cititorilor după 20 de ani.
  • Dante Alighieri cu Divina Comedie suficient de politically correct ?
Daniela Dumbravă: Să ascultăm ritmul primei părți a primului cânt, dl. profesor Bologna, vă rog să ne recitați câteva versuri pentru cititorii medievalia.ro!

Corrado Bologna: Nel mezzo del cammin di nostra vita/mi ritrovai per una selva oscura, ché la diritta via era smarrita. /Ahi quanto a dir qual era è cosa dura/esta selva selvaggia e aspra e forte/che nel pensier ritrova la paura!/Tant’è amara che poco è più la morte;/ma per trattar del ben ch’i vi trovai; dirò de l’altre cose ch’i v’ho scorte./Io non so ben ridir com’i v’intrai,/tant’era pien di sonno a quel punto/che la verace via abbandonai.

În miez de drum când viața ni-e-mpărțită/mă pomenii în beznă-ntr-o pădure/de era dreapta cale rătăcită./Ah, să spun cum era nu-mi e ușure/pădurea păduroasă, aspră foarte,/ce-n gând presară iarăși spaime sure./Amară-i că puțin o-ntrece moartea:/dar ca să-arăt ce bine-n ea aflai/voi spune ce mi-a scos în cale soartea./ Nu știu prea bine-n ea eu cum intrai,/atât eram întreg de somn pătruns/că-adevăratul drum de-ndat’ lăsai. [Cîntul I, v. 1-12, Dante, Infernul, p. 46-47, tr. Marian Papahagi].

1. Daniela Dumbravă: Să intrăm în lumea istorică a lui Dante, cea a exiliului său din Florența, a condamnării sale la moarte, a destinului său itinerant, a limbajului polisemantic specific poetului fiorentin, amorul courtoise pentru Beatrice.

Mira Mocan: Desigur, este vorba despre o serie de chestiuni asupra cărora ar trebui să ne oprim luni de zile pentru a le dezbate. Ceea ce putem spune însă, din perspectiva restituirii primei părți a Divinei Comedii, a Infernului (acum și în limba română), este poate legătura strânsă care există în mod cert între geneza acestor prime versuri și experiența exilului lui Dante. Un poet care nu poate să se întoarcă în orasul sau natal (i.e. Florența) pentru că a fost în mod injust condamnat la moarte și care, așadar, este pus în situația de a colinda Italia, cunoscându-o mai curând sub semnul condiției străinului ce străbate de fapt teritoriile propriei sale națiuni. Foarte probabil că această condiție itinerantă, în pofida unei vigilențe acute, l-a condus pe Dante spre multitudinea lingvistică, spre dialectele diverse pe care le auzea în jurul său și care, în mod cert, construiesc laolaltă polifonia specifică Infernului. Mai apoi, noi cunoastem pe Dante ca fiind poetul ce slăveste pe Beatrice, dar care în mod sigur în Infernul nu există. Ea este evocată întocmai unei prezențe îndepărtate. Așadar, în proximitatea durerii sfâșâietoare a acestui abis teribil al păcatului palpită sigur și cea provocată de absența femeii iubite.

2. Daniela Dumbravă: Cum apreciați traducerea cânturilor dantești ale Infernului în versiunea italianistului Marian Papahagi? Pe scurt, cum traduce și adaptează în limba română regretatul filolog acel volgare illustre specific limbii lui Dante?

Corrado Bologna: Marian Papahagi este un remarcabil italianist, un remarcabil romanist. Cunoștea perfect limba italiană. Efectuase deja studii importante și consistente despre literatura italiană veche, în mod particular despre doi poeti a căror operă este extrem de dificilă, anume Guittone din Arezzo (1235-1294) și Guido Guinizelli (1235-1276). A rămas ca punct de referintă în bibliografia de gen: este un român care a reușit să ofere ceva în plus italienilor despre literatura italiană veche. Dantele său este extraordinar. Un simplu exemplu: ”În miez de drum când viața ni-e-mpărțită/mă pomenii în beznă-ntr-o pădure/de era dreapta cale rătăcită./Ah, să spun cum era nu-mi e ușure/pădurea păduroasă, aspră foarte,/ce-n gând presară iarăși spaime sure.” Probabil voi fi greșit câteva accente, însă imporant este acest vers: ”[...]/pădurea păduroasă, aspră foarte…”. Italiana oferă [...] aspră e forte. Vocabula forte care înseamnă ”puternic”, ”tare”, ambele două sensuri luate împreună, aici devin aspră foarte (i.e. foarte aspră). Marian Papahagi a intuit perfect că dificultatea [n.tr. traducerii] acestui poet constă în crearea limbii, a grandioasei forțe metaforice, a amplitutinii enorme pe care o posedă sunetul datorită capacității de a îngloba multe sensuri. Aspră foarte este exemplul minor al unei jumătăți de vers, dar în care rezidă o creație inovatoare. Cred că Dante ar accepta ca aspră foarte să fie a sa aspra e forte. Sunetul și sensul se regăsesc, într-un sfârșit, reunite. Marian Papahagi a surprins atât de bine valoarea cuvintelor în rimă – așa cum și Mira Mocan în al său excelent studiu introductiv al prezentei ediții, precum și Ina Papahagi în prefața demonstrează – astfel încât a putut-o conserva mai mereu, ori de câte ori i-a fost posibil, punând deoparte silabele finale și, mai apoi, ritmul, pe care e.g. le avem în facsimilul manuscrisului unde el notează separat departe/parte/desparte, mai precis, trei cuvinte în rimă pe care el și le-a însemnat înainte de a începe să traducă. Așadar, traducerea a pornit de la cuvintele în rimă ale lui Dante, adică de acolo de unde se conservă sensul plenar al întregului vers, pentru ca mai apoi, [n.tr. Papahagi] să le însemneze și să le introducă în traducere. Această tehnică a trecerii cuvântului ce conține rima la începutul versului de la stânga spre dreapta versului, demonstrează modul în care a lucrat Marian Papahagi…adică, exact ca și Dante, întocmai tuturor poeților care mai întâi gândesc rima și, mai apoi, versul care o va conține. Cel puțin așa imaginăm noi filologii. Este o traducere absolut frumoasă și literală (i.e. fidelă textului). Aproape mereu frumusețile nu sunt fidele.
”Marian Papahagi este un remarcabil italianist, un remarcabil romanist. (…) este un român care a reușit să ofere ceva în plus italienilor despre literatura italiană veche.” Corrado Bologna
3. Daniela Dumbravă: Geografia Infernului și, în mod special, abisul Infernului, lumea lui Lucifer. Dante descrie spații sau diferite stări ale conștiinței/minții noastre (psyché)?

Mira Mocan: Un poet medieval ar fi spus că stările conștiinței noastre sunt locuri. În general, medievalii imaginau sufletul nostru și căile sale întocmai unor spații. În acest sens, așadar, sigur că Infernul este un loc și are o geografie datorită faptului că reprezintă spațiul stărilor de durere.
”În general, medievalii imaginau sufletul nostru și căile sale întocmai unor spații.” Mira Mocan
Corrado Bologna: Aș adăuga celor spuse de către Mira Mocan, că tot atât de adevărată pe cât de modernă poate fi aici invocarea poetului Ezra Pound, maestrul ce a dominat întregul Novecento, cel care a preluat cu exactitate de la Riccardo di San Vittore (1110-1173) lucruri pe care Mira Mocan le-a afirmat adineaori. Mira Mocan este un excelet cercetător al misticului Riccardo di San Vittore în Dante. Chiar în aceste zile va apărea un volum al său dedicat acestei teme. Riccardo di San Vittore este interesat de tema stărilor minții și este exact ceea ce îl interesa și pe Ezra Pound sau pe unul ca T. S. Elliot, care sunt între primii în Novecento ce-l redescoperă Dante după o perioadă destul de îndelungată de tăcere. Settecento, Ottocento sunt perioade care se lipsesc aproape în întregime de Dante. Barocul nu cunoaste de fapt Dante, mai mult Petrarca, dar nu Dante. Novecento este perioada în care se redescoperă acest mare autor al unei grandioase cărți universale și Ezra Pound, în ale sale Cantos, ar dori să rescrie Divina Comedie a lui Dante, numindu-le cantos întocmai cânturilor dantești. În acelasi timp, își dă seama [i.e. Pound] că este vorba despre o călătorie profundă în interiorul mintii, în acele stări adânci unde trebuie să te înalți urcând spre Paradis, dar trecând mai întâi prin experientele infernului, adică cele ale durerii, ale suferintei, ale abisului, ale singurătății. Poate nu este întâmplător că Dante inventează Purgatoriul. Pentru prima oară avem o descriere a Purgatoriului, cu puțin timp introdus în speculația teologică medievală. Purgatoriul lui Dante este generat din Infern, în sensul în care Lucifer, pe care dvs. l-ati amintit, cade din cer și se cufundă în viscerele pamântului. Pământul se retrage înspăimântat, înfiorat, cutremurat de această corvoadă a atingerii trupului impregnat în totalitate de păcat și care, dintr-un trup plin de lumină, s-a transformat într-unul îmbuibat de materie. În această retragere se produce, pe de altă parte, Purgatoriul. Această inovație genială a lui Dante face în așa fel încât omul să fie creat în Paradisul terestru, adică în vîrful Purgatoriului după ce Purgatoriul a fost generat, ca o consecință a căderii îngerului. Așadar, istoria păcatului și istoria mântuirii, iar mai apoi a păcatului și a unei necesare mântuiri, sunt reunite într-una singură. Toate acestea țin și de o istorie a stărilor minții, etape care prin intermediul dezgustului fața de cădere, față de păcat, a sentimentului de culpă, de solitudine, de abandon, a unei vacuități ce reușește mai apoi să regăsească lumina, însă nu înainte de a trece prin istoria materiei. Cred că Dante este un autor chiar al zilelor noastre. Și este un autor medieval ce vine și dinspre Novecento.
”Purgatoriul lui Dante este generat din Infern, în sensul în care Lucifer, (…) cade din cer și se cufundă în viscerele pamântului. Pământul se retrage înspăimântat, înfiorat, cutremurat de această corvoadă a atingerii trupului impregnat în totalitate de păcat și care, dintr-un trup plin de lumină, s-a transformat într-unul îmbuibat de materie. (…) Așadar, istoria păcatului și istoria mântuirii, iar mai apoi a păcatului și a unei necesare mântuiri, sunt reunite într-una singură.” Corado Bologna
4. Daniela Dumbravă: Dante și Beatrice. Mira, tu amintești în studiul tău introductiv considerații ale lui Jorge Luis Borges, Ultimul surâs al Beatricei. De fapt, cum se interpretează Comedia dantescă ”agațîndu-ne” de surâsul si privirea Beatricei?

Mira Mocan: Să zicem că pentru a aduce în discuție referințe mult mai competente și culte, ori care oferă suplețe istoriei ideilor, foarte important pentru cititorii români ar fi să amintim volumul lui Horia Roman Patapievici, Ochii Beatricei. Cum arată cu adevărat lumea lui Dante. În ce privește însă trimiterea mea la Borges, eu încerc să pun în evidență un alt aspect, destul de diferit de o interpretare academică, anume că, din fericire, Borges, asemenea marilor scriitori și poeți, privește pe Dante întocmai unei persoane umane, mai ales prin prisma slăbiciunilor sale. În acest caz, ni se prezintă un sărman poet îndrăgostit, care disperat că nu a reușit să smulga Beatricei o privire, spune Borges, mai întâi o visează în coșmarurile sale întocmai unei femei severe care-l ceartă, iar mai apoi, imaginează să o întâlnească, într-un final, în drumul său spre Paradis.
”Borges, asemenea marilor scriitori și poeți, privește pe Dante întocmai unei persoane umane, mai ales prin prisma slăbiciunilor sale. În acest caz, ni se prezintă un sărman poet îndrăgostit, care disperat că nu a reușit să smulga Beatricei o privire, spune Borges, mai întâi o visează în coșmarurile sale întocmai unei femei severe care-l ceartă, iar mai apoi, imaginează să o întâlnească, într-un final, în drumul său spre Paradis.” Mira Mocan
Corrado Bologna: Eu cred că Mira Mocan are perfectă dreptate când îl invocă pe Borges. Această idee a lui Borges a fost pentru prima dată gândită de Frederico Ozanam (1813-1853), pe la începutul secolului al XIX-lea, în plină epocă romantică. Este o idee romantică, desigur, însă este o idee frumoasă. Rezumând, Beatrice dispare din opera lui Dante pe la mijlocul primei sale scrieri Vita Nuova. Este o operă a lui Dante din tinerețe, avea în jur de 25 de ani. Din acel moment nu mai găsim nici o urmă de Beatrice în opera sa până la cântul XXX al Purgatoriului. Când Beatrice revine, în niciun caz nu zâmbește! Pentru a-i smulge un surâs, Dante trebuie să capete o ascensiune a stărilor sale mentale, trebuie să dobândească o autonomie în raport cu stările de culpă. Care va fi fost vina lui Dante? Sunt multe culpele sale, dar Beatrice ține să-i reproșeze în mod special una, anume aceea care induce o vină scriitoricească. Beatrice îi spune lui Dante că a pierdut timpul în spatele unei copile, o afirmă în cântul XXXI din Purgatoriu. Cine ar fi putut fi această copilă? O altă femeie? Desigur! Însă lucrul și mai interesant este că în spatele acestui alegorism, tipic Evului Mediu, Dante ascunde după chipul unei fetișcane, o altă poezie, un alt mod efectiv de a face poezie, anume ceea ce el numea ”stadiul compunerii rimelor pietroase”. Este ca și cum ar fi fost o stare impietrită la Dante, ca și cum ar fi fost o stana de piatră: “[...] così nel mio parlar voglio esser aspro com’è ne li atti questa dura pietra,/[...] tu, femeie a minții mele ești de piatră și m-ai împietrit, iar eu ca piatra sunt, aspru și dur”. Iată aspră foarte de la începutul Comediei care revine! Această poezie nu este încă poezia care trebuie să o dedice Beatricei. Beatrice, adică Dante care o inventează pe Beatrice în acest mod, reproșează lui Dante de a nu fi scris Comedia imediat după Nuova Vita:  ”[...] devo tornare a dire di Lei cosa mai prima avrei detto di alcuna”/”[...] trebuie să vorbesc despre Beatrice în modul în care nimeni nu a mai făcut-o vreodată” [tr. Corrado Bologna], anume în starea cea mai înaltă pe care mintea umană o poate atinge. Neputând împlini acest lucru, va fi însuși Dante cel ce va ispăși și va cere să fie ispășit de pedeapsă. Purgatoriul lui Dante reprezintă și o sinteză a istoriei literare. Se elimină ușor, ușor, tot ceea ce reprezintă istoria omenirii, a literaturii, a amintirii de scrieri și, în fine, există Lete, fluviul uitării. Din acel moment se petrece ascensiunea în Paradis, întocmai celui ce atinge starea de curățenie absolută a minții, starea de lumină pură, înlăuntrul căreia nu poate exista decât răpirea în duh, viziunea. Astfel, memoria a tuturor celor văzute se pierde, rămâne doar vederea în duh. Aceasta este starea despre care vorbește și la care ne cheamă Dante!
”Beatrice dispare din opera lui Dante pe la mijlocul primei sale scrieri Vita Nuova. (…) Când Beatrice revine, în niciun caz nu zâmbește! Pentru a-i smulge un surâs, Dante trebuie să capete o ascensiune a stărilor sale mentale, trebuie să dobândească o autonomie în raport cu stările de culpă.” Corrado Bologna
5. Daniela Dumbravă: La lansarea noii ediții a Divinei Comedii la sediul Uniunii Scriitorilor, evocând memoria lui Marian Papahagi și vorbind despre acești tineri care îi continuă munca în domeniul studiilor și traducerilor din Dante,  ati îndreptat discursul final spre doliul care exultă durerea, amintind un mic fragment dint-un volum al etnologului italian Ernesto di Martino, Moartea și plânsul ritualic în lumea antică: ”(…) îngropându-ne mortul, înseamnă să-l lași să treacă prin noi, să transformi o pierdere în valoare, să învingi bezna doliului”. Puteți explica cum anume se transformă pierderea în valoare? În fond, nu credeți că tocmai acesta pare să fie pentru noi mesajul profund al lui Dante ? De fapt sunt două întrebări într-una, aparent diferite una de cealaltă.

Corrado Bologna: Mulțumesc foarte mult pentru această întrebare, reprezintă un unic gând și o unică idee. Eu vă multumesc mult pentru a-mi fi pus această întrebare pentru că eu cred că, într-adevăr, aparte valoarea literară foarte înaltă, a acribiei și a valorii filologice pe care o are această traducere, vorbim despre una dintre cele mai frumoase pe care eu o cunosc între traducerile vernaculare ale Comediei, cum ar fi cele în limba engleză, franceză. Acesta este un efort care pornește din interiorul școlii romane unde Marian Papahagi s-a format avându-l ca maestru pe Aurelio Roncaglia (1912-2001), fapt care se simte și care este extrem de evident. Așadar, această traducere oferă enorm Italiei, iar nu numai României! Mai apoi, acea frază evocată de dvs. din Ernesto de Martino (1908-1965) și pe care eu am dorit să o aștern concluziv discursului meu – noi trebuie să facem ca durerea să treacă, iar nu durerea să ne treacă pe noi; să treacă moartea prin noi, iar nu noi înspre moarte [tr. și subl. redactia], aceasta ar fi edificarea doliului. Viata este o continuă edificare a doliului! Există o poezie foarte frumoasă a lui Lucian Blaga, pe care eu și Mira Mocan am studiat-o și tradus-o împreună, care spune: ”[...] vezi, orice amintire este dorul unei răni/ogni ricordo è traccia di ferita.” Ulise este recunoscut pentru o cicatrice dobândită în urma unei răni, așa cum orice amintire reprezintă o alinare, îngrijirea unei răni ce a lăsat urme în noi. Cred că Divina Comedie lasă un semn în noi, așa cum și moartea lui Marian Papahagi a lăsat o urmă adâncă. Cele două lucruri se recompun astăzi datorită celor două studente ale lui Marian Papahagi, Mira Mocan și Ina Papahagi, care sunt într-adevăr elevele sale, dar și ale culturii italiene, mai precis, ale școlii de filologie de la Roma. În acest sens, din momentul în care a întrerupt nu atât traducerea sa, care a fost integrală gândind Infernul, cât comentariile sale, de la acel punct precis, Mira Mocan a reluat și completat comentariu întregului volum. Acesta este un act umanistic de înaltă ținută morală: reluarea cuvântului întrerupt, resuscitându-l la viață. În acest sens, cred că se revine la o ”viața nouă” a Comediei, restituind acest Infern ce rămăsese doar între paginile unor reviste importante precum Echinox, Apostrof, Vatra și care, iată, acum devine un volum memorabil. Acest tip de restituire memoriei a vieții este un act în care, într-adevăr, se elaborează durerea; cred că se elaborează durerea dispariției, durerea curmării.
”Viata este o continuă edificare a doliului! (…) Cred că Divina Comedie lasă un semn în noi, așa cum și moartea lui Marian Papahagi a lăsat o urmă adâncă. (…) Mira Mocan a reluat și completat comentariu întregului volum. Acesta este un act umanistic de înaltă ținută morală: reluarea cuvântului întrerupt, resuscitându-l la viață.” Corrado Bologna
6. Daniela Dumbravă: Gherush92, Comitetul pentru Drepturi Umane, o organizație științifică independentă, cere a fi eliminată din programa școlară Divina Comedie pentru că este un text antisemit, rasist si homofob. Deseori este invocată pozitia Valentinei Sereni, cea care defineste ”ofensive și discriminatorii” cânturile XXXIV din Infernul, acolo unde Iuda Iscarioteanul (evreul trădător conform tradiției biblice) este reprezentat între fălcile lui Lucifer, cu capul în jos. Mai apoi, versurile islamofobe din cântul XXVIII prin care se hotarăste condamnarea lui Mahomed, ”ațâțător de scandal și schismă”. În fine, homofobia, pentru că Dante poziționează pe maestrul său ser Brunetto Latini între cei damnați pentru sodomie. Cum anume se desfășoară această dezbatere în Italia: Gherush92 versus Divina Comedie ? Nu-i suficient de politically correct Dante?

Mira Mocan: Eu as spune că atâta vreme cât există o dezbatere ar trebui să fie măcar o umbră de egalitate între interlocutori. Așadar, fac un oarecare efort să văd aici o autentică luare de poziție, o adevărată dezbatere pe această temă. Oricum, este adevărat că aceasta este o știre discutată în ultima vreme în Italia și care s-a răspândit, însă ce se poate spune ? Foarte simplu, anume că este semnul, destul de preocupant, de modul în care în ultima vreme se pierde orice dimensiune profund istorică a pulsului culturii noastre. Este clar că Dante trebuie citit prin prisma vremii sale și că, din acest punct de vedere, această presupusă acuză nu ar avea niciun sens pentru că utilizează un limbaj pe care timpii dantești nu-i cunoaște. Odată spunând aceasta, în mod cert, iată (!) îmi pare paradoxal că unui autor de o asemenea profunzime, n-aș spune nici măcar morală, ci eticitate și umanitate, i se pot imputa culpe ce țin de absența totală a înțelegerii problematicilor umane în genere.

Corrado Bologna: Da, Mira Mocan a spus-o deja foarte bine și cred că aceasta este una dintre probele victoriei prostiei asupra inteligenței. Nu trebuie sa-i lăsăm să învingă, este necesar un raspuns ferm. Este una dintre cele mai prostești afirmatii care s-au putut spune în istoria umană. Dante Alighieri a scris probabil cea mai importantă carte a istoriei umane, o carte care dorește să înfățișeze Universul, care dorește să reprezinte armonia Universului și, totodată, dizarmoniile dinlăuntrul acestei armonii. Armonia pe care Dante o construieste este cea pe care o câștigă prin intermediul unei lupte epuizante, cea a parcurgerii unei căi morale, etice. Acesta este fundamentul: etica! Este vorba despre acea armonie câștigată, mijlocită fiind de persoană și de celelalte persoane. Dante spune: “[...] io mi son un che quando/ Amor m’ispira, noto, …”/[...] eu sunt unul dintre aceia care iubirea mă inspiră, scriu….” [cântul XXIV, Purgatoriul] Când se deschide Comedia (i.e. Infernul), să nu uităm, el începe cu un vers decisiv: “[...] În miez de drum când viața ni-e-mpărțită/mă pomenii…” etc., etc. Este vorba despre viața noastră, a tuturor, aceea pe care Dante o invocă, atentie! Împreună cu el, suntem toți chemați să parcurgem această cale spre desăvârșire. În această carte, există ce-i drept personaje care în vremea sa erau condamnați, însă prostia celui modern și a acestui politically correct care ignoră istoria, este în așa manieră evidentă că transformă conceptul de politically correct în ceva extrem de abstract. Politically correct ar trebui să fie antropologie, recunoașterea celuilalt, a diferenței celuilalt. Această carte este al nostru celălalt. Ar trebui mai întâi respectat acesta, mai apoi diferența de celălalt. Această carte a fost scrisă acum aproape o mie de ani. 1321 reprezintă cronologia morții lui Dante, în doar câteva decenii se va împlini un secol. Este o carte care vorbește de mii de ani, cum bine spune Mira Mocan. Deschizând introducerea sa, în care este citat Italo Calvino (1923-1985), un mare scriitor european și universal care vine dinspre vocea unuia care trebuia să meargă în America și a scris despre alegerile americane, cu puțin timp inainte de a muri: ”clasică este acea carte care n-a terminat niciodată să spuna ceea ce are de spus”. Ceea ce are încă de spus nu este încă împlinit aici. Dante are încă multe să ne spună, însă este un text dificil, aspru și puternic. Ar trebui să facem conturile nu cu prostia umană care pretinde că este în stare să surprindă detaliile minuscule, eventualele mici erori care pot într-adevăr să existe în carte, ci cu erorile istorice a unor puncte de vedere diverse. Ceea ce contează este sensul cuprinzător al acestei cărti universale, într-adevăr, cel mai înalt din câte au fost scrise vreodată de un om. Să privim spre surâsul lui Beatrice, către finalul urcușului, iar nu spre lucrurile minore, către micile vreascuri pe care ar trebui să le eliminăm! Sensul moral ce trebuie restituit în speță generațiilor tinere este că în această carte se poate găsi hrană îmbelșugată și profundă.
Politically correct ar trebui să fie antropologie, recunoașterea celuilalt, a diferenței celuilalt. Această carte este al nostru celălalt. Ar trebui mai întâi respectat acesta, mai apoi diferența de celălalt.” Corrado Bologna
Mira Mocan: Aș dori să să mai adaug o ultimă considerație. Istoria ne învață că, într-adevăr, a începe să interzici cărți nu poate fi nicicând condiția afirmării unei civilizații.
”Istoria ne învață că, într-adevăr, a începe să interzici cărți nu poate fi nicicând condiția afirmării unei civilizații.” Mira Mocan
Corrado Bologna: De fiecare dată când cărțile au fost arse, ai dreptate Mira, s-a marcat debutul unei plenare negații a libertății. Asadar, acolo unde se ascunde pericolul negării libertătii nu poate apărea ca fiind ceva stralucitor și să fie o propunere autentică pentru libertate.

Daniela Dumbravă. Fără doar și poate este o falsă problemă. Vă multumesc!
_________________________________________________
Dante Alighieri. Divina Comedie. Infernul, traducere și comentarii Marian Papahagi, prefață Irina Papahagi, ediție îngrijită, introducere și completarea comentariilor de Mira Mocan, colecție bilingvă coordonată de Smaranda Bratu Elian și Nuccio Ordine, Editura Humanitas, 2012, 593 pp. [Seria Biblioteca Italiana, publicată sub patronajul Institutului Italian pentru Studii Filosofice; volum editat cu sprijiul Departamentului de Lingvistică al Universității Roma Tre].
___________________________________________________________
Corrado Bologna este profesor universitar de filologie romanică în cadrul Departamentului de Lingvistică, Universitatea Roma Tre, precum și în cadrul Facultății de Științe ale Comunicării, Universitatea Elveției italiene din Lugano, iar Mira Mocan este cercetător și lector în cadrul instituțiilor academice mai sus menționate.

Corrado Bologna a editat, între altele, o selecție de eseuri ale istoricului religiilor Károly Kerényi, Nel labirinto (Boringhieri, Torino 1983) precum și ale lingvistului Giorgio R. Cardona, I linguaggi del sapere (Laterza, Roma-Bari 1990). Este traducătorul în limba italiană a volumului psihiatrului elvețian Jean Starobinski, Ritratto dell´artista da saltimbanco (Boringhieri, Torino 1984). De asemenea, prof. Bologna a colaborat la editarea lui E. R. Curtius, Europäische Literatur und lateinisches Mittelalter (La Nuova Italia, Firenze 1992). Între contribuțiile sale importante, amintim: Vita di Don Chisciotte e Sancio Panza di Miguel de Unamuno (Bruno Mondadori, Milano 2005); L´armonia del mondo di Leo Spitzer (Il Mulino, Bologna 2006). În limba română a fost tradus volumul său Flatus vocis. Metafizica si antropologia vocii, Clusium, Cluj-Napoca 2004.

Mira Mocan este licențiată a Universității “La Sapienza”, Roma, cu o teză dedicată analizei evoluției semantice a termenului cossirar în contextul liricii trubadurică, teză publicată sub forma monografiei cu titlul: I pensieri del cuore. Per la semantica del provenzale «cossirar», Roma, Bagatto Libri, 2004). Titlul de doctor l-a obtinut la aceeași facultate, cu teză intitulată Prezența lui Riccardo di San Vittore în «Commedia», lucrare pentru care i s-a atribuit prestigiosul premiu Natalino Sapegno, pentru cea mai bună teză de doctorat a anului 2007. În același an, Mira Mocan publică La trasparenza e il riflesso. Sull´«alta fantasia» in Dante e nel pensiero medievale la faimoasa editură milaneză, Bruno Mondadori. 

Autorul articolului: Daniela Dumbrava
sursa: medievalia.ro