„Piesele mele sînt linii pe un zid al tăcerii“

Interviu cu dramaturgul norvegian Jon FOSSE

Textele lui au fost publicate în România (în excelenta traducere a lui Carmen Vioreanu), în volumele Cineva are să vină (UNITEXT, 2003) și Frumos (Vremea, 2008), și jucate în montarea unor regizori importanţi (Radu Afrim a făcut la Arad Vis. Toamnă, iar Vlad Massaci a regizat Frumos la Ploiești). Jon Fosse este una dintre vocile cele mai puternice și reprezentative ale teatrului scandinav contemporan.

Aspectul culorilor din teatrul dumneavoastră mă interesează în mod aparte. Ele apar deseori în discursul personajelor şi în titluri. Care le este importanţa în compoziţia pieselor?
Este greu de spus. Cunoaşteţi situaţia limbii în Norvegia, cu Nynorsk şi Bokmal (1.) CîndCineva are să vină a fost tradus în Bokmal şi produs la Teatrul Naţional din Oslo, am fost întrebat care era diferenţa, din punctul meu de vedere. Îmi amintesc doar că am spus că în Nynorsk era mai mult brun şi purpuriu. ÎnBokmal, era galben şi alb. Cred că totul are atmosfera sa specifică şi sunetul său specific, care pot fi descrise drept culori, da.
 
Consideraţi important ca aceste culori să apară în punerea în scenă a unei piese?
Nu, deloc.
 
Aşadar, este vorba mai mult de un limbaj interior decît de o reprezentare vizuală.
Da. Ca dramaturg, cred că, dacă orice piesă îşi are logica ei strictă a compoziţiei, atunci orice producţie scenică trebuie şi ea să aibă logica ei densă, căreia piesa îi aparţine, mai mult sau mai puţin. Să luăm o piesă ca Vis. Toamna. Dacă e plasată într-un cimitir, aşa cum am scris-o eu, şi pentru mine a fost necesar să folosesc acest decor, pe scenă asta nu funcţionează deloc. Poate fi prea mult.
 
Acelaşi lucru se întîmplă şi cu anotimpurile, în piesele dumneavoastră?
E ceva mai accidental, aş putea spune. Prima dată, am scris o piesă numită O zi de vară, pornind de la citatul din Shakespeare: „shall I compare Thee to a summer’s day“. Iar apoi am scris o altă piesă, care are loc într-un cimitir, şi am numit-o Vis. Toamna; părea doar un titlu bun, suna bine. Cam la fel este şi cu piesa Iarnă. Titlul părea potrivit. Este foarte simplificat, iar mie îmi place ca lucrurile să fie simple. Iar primăvara... nu e anotimpul meu, aşa că nu vor fi primăveri în teatrul meu.
 
Există multe dispariţii în piesele dumneavoastră. Unde pleacă aceste personaje? Ce se întîmplă cu Asle, care nu se mai întoarce niciodată în O zi de vară?
Într-adevăr, au loc multe dispariţii în scrierile mele. Dar nu ştiu mai mult decît ceea ce e scris. O cheie la întrebarea dumneavoastră ar putea fi găsită în conexiunile care există, în număr mare, între o piesă şi alta. Aţi putea vedea acolo ceea ce se întîmplă în continuare. De exemplu, O zi de vară este legată, în multe feluri, de Eu sînt vîntul, întocmai ca Vis. Toamna de Iarnă. În Cehia, am văzut odată două piese, puse în scenă chiar una după alta: Numele şi Noaptea îşi cîntă cîntecele. Le-au prezentat ca Partea I şi a II-a a aceluiaşi întreg. Şi făcea sens.
 
După ce am studiat tehnicile dumneavoastră de repetiţie şi variaţie, mi-am dat seama că discursurile personajelor erau suficiente pentru a obţine toate indicaţiile de care ar avea nevoie o bună punere în scenă, fără să se intervină prin adăugarea de elemente scenice.
Este ca un fel de muzică, repetiţii şi variaţii tot timpul. Cred că piesele mele nu sînt deloc greu de pus în scenă. Nu vorbesc de­spre decor, dar ceea ce trebuie spus, pauzele, forţele, trebuie să fie exact cum sînt scrise.
 
Este felul în care se repetă personajele menit să conducă la o coregrafie specială? E posibil pentru corp să urmeze cuvintele, să deseneze linii fizice ale discursului?
Am simţit puţin aşa cînd am fost în Japonia şi am văzut spectacolul lui Shogo Ohta cuCineva are să vină. El este unul dintre cei mai recunoscuţi şi faimoşi regizori din Japonia. Ei au acest teatru No. Au folosit mişcări ale corpului împreună cu cuvintele. Iar regizorul lituanian Oskaras Korsunovas a făcut la fel, a folosit mişcări similare într-un spectacol după Iarnă. El a pus în scenă aceeaşi piesă şi într-o biserică din Vilnius.
 
Care este importanţa tăcerii în scrierile dumneavoastră dramatice?
Desigur, sînt un scriitor, iar limbajul este nu atît instrumentul meu, cît metoda mea. Ştiţi cît de puţine poate spune uneori limbajul, în mod normal. În piesele mele, cu siguranţă, mai mult e spus cînd limbajul se opreşte şi se transformă într-un limbaj tăcut, al pauzelor şi al întreruperilor. Sună ca un principiu şi nu este chiar atît de evident. Dar imaginaţi-vă un zid de tăcere, iar această tăcere ştie, oarecum, totul. Piesele mele sînt linii pe zidul acesta. Este doar o imagine sau o alegorie, într-un fel, dar este chiar aşa. 
 
Ştiu că acum cîţiva ani aţi predat cursuri de scriere creativă la Universitatea din Bergen. Era vorba doar de dramaturgie?
Nu, era proză şi teatru în acelaşi curs. Am studiat literatura comparată şi mi s-a cerut să predau în această academie. Cu siguranţă, nu este posibil ca cineva să înveţe să scrie. Dar am predat asta timp de şase ani. Şi apoi am renunţat şi am fost foarte fericit. Pur şi simplu, nu cred în asta. În Norvegia, în ziua de azi, există multă scriere creativă chiar şi în şcolile normale, şi nici cu acest lucru nu sînt de acord. Sînt bucuros că, pe vremea cînd am crescut eu, puteam să ţin ceea ce scriam secret pentru mine şi nu s-o prezint unei clase.
 
Am remarcat că nu multe oraşe au teatre în Norvegia. De ce credeţi că se întîmplă asta?
Ei bine, teatrul ca tradiţie este destul de nou în Norvegia. Am putea spune că totul a început cu Ibsen. Cred că e nevoie de o anumită concentraţie de oameni pentru a avea un public, nu e chiar atît de simplu. Şi aici există acest peisaj imens; oamenii trăiesc pe cît de departe posibil unii de alţii. Dar există ceva, în tradiţia norvegiană, care merge bine cu teatrul, la urma urmei.
 
În acelaşi timp, teatrul contemporan norvegian are o latură experimentală importantă.
Este un paradox. Există un soi de schismă în teatru între instituţii şi ceea ce se cheamă grupurile libere. Iar grupurile libere, în Norvegia, nu vor să pună în scenă o piesă, ca să spunem aşa. Vor să creeze ceva care e mai aproape de performance decît de teatru. Cu un an sau doi în urmă, unul dintre aceste grupuri libere, numit De Utvalgte (2.), a avut un spectacol după una din piesele mele, Umbre. Şi încă trăieşte. A fost frumos. Au folosit măşti pe care au proiectat chipurile. Efectul a fost foarte puternic.
 
Ce-mi puteţi spune despre aspectul religios al teatrului dumneavoastră?
Shakespeare scrie despre o morală. În piesele mele, tot ceea ce se întîmplă s-a întîmplat deja. Cred că asta este chestiunea de bază a fiecăreia dintre ele. Puteţi interpreta acest lucru într-o manieră politică ori puteţi citi Heidegger şi să găsiţi o continuare, dar cred că o piesă bună nu explică lucrurile, ci dă o imagine a forţelor care ne conduc viaţa. Nu sînt forţe religioase, totuşi. Le puteţi vedea astfel, la modul dogmatic, dar e ceva foarte departe de mentalitatea şi de scriitura mea. Chiar şi în tradiţiile religioase există acele tradiţii antidogmatice, mistice. Nu sînt un scriitor religios, bineînţeles. Dar, în acelaşi timp, există similarităţi evidente între experienţele mistice şi cele artistice, cel puţin cînd scrii tu însuţi. Iar în teatru există acele momente magice apropiate de momentele mistice, într-un anume fel. Pentru mine, însuşi faptul de a scrie este un soi de rugăciune, nu la modul religios, ci mai mult ca o mişcare.
 
În cartea Ceciliei Seiness despre dumneavoastră, Poet pe pămîntul lui Dumnezeu, am văzut o fotografie în care apăreaţi dumneavoastră şi un prieten de-al dumneavoastră, amîndoi îmbrăcaţi în costume de animale. Era o piesă de teatru?
Era o carte pentru copii. Personajele principale sînt un urs şi un cîine şi ne-am îmbrăcat aşa la lansare.
 
Această figură a cîinelui este foarte prezentă în opera dumneavoastră. Care este motivul pentru care scrieţi atît de mult despre ea?
Nu sînt cîini, de fapt. Ştiţi, eu cred că un cîine, oarecum ca un scriitor bun, are un fel de înţelegere foarte adîncă, tăcută, care nu poate fi pusă în cuvinte. Ceea ce poate fi spus, să zicem, într-un poem sau într-o piesă este acea înţelegere tăcută care vorbeşte sau se face înţeleasă prin gesturile sau prin sufletul său, oarecum. Pentru mine, în literatură, asta seamănă cu prezenţa unui cîine în viaţă. Şi mai este un alt personaj, în primele mele poeme, cel puţin, nu un cîine, un înger. Putem să vedem şi să atingem un cîine, el va rămîne acolo, în vreme ce un înger este doar un cuvînt pentru o astfel de prezenţă.
 
A existat un moment specific în care aţi decis să începeţi să mixaţi timpul viitor, cel trecut şi cel prezent în scrierile dumneavoastră?
De fapt, erau acolo de la început. Am făcut-o în prima mea piesă scrisă, Cineva are să vină, şi în prima mea piesă produsă, care a fost Şi niciodată nu ne vom despărţi. Şi acolo este la fel, am mixat perioade diferite. Iar în ultimele mele cinci piese, timpul este complet amestecat. Sînt mai mult poeme decît piese, cum este Eu sînt vîntul, de exemplu.
 
Mai scrieţi teatru, în prezent?
Au trecut un an sau doi de cînd nu am mai scris o piesă de teatru. Dar am scris versuri pentru nişte cîntece. Au fost cîntate la Festspillene i Bergen. (3.) Un cîntăreţ local de folk a scris melodiile pentru cîntecele mele. Au avut un succes imens, asa că vor merge în turneu în Norvegia. A fost o combinaţie ciudată: pian şi acordeon, contrabas, chitară electrică şi mandolină. Şi mai scriu poezie, nu am mai făcut asta de ani de zile, aşa că voi publica o nouă colecţie de poeme. Am scris şi o versiune nouă pentru trei piese de Sofocle: Oedip rege, Oedip la Colonos şi Antigona. Vor fi puse în scenă în vara aceasta la festivalul din Salzburg. Am făcut şi o versiune pentru Faust al lui Goethe, care va avea premiera la Stock­holm. Şi lucrez la o versiune a piesei Casa Bernardei Alba. Aşa că asta fac acum, scriu pentru teatru, dar nu lucrurile mele. Îmi folosesc abilitatea şi cunoştinţele pentru a aduce la viaţă opera altora.
 
Sînt aceste versiuni foarte diferite de piesele originale?
Nu, intenţia mea este să mă apropii pe cît posibil de cuvintele şi viziunea lui Sofocle, de exemplu. Desigur, diferenţele dintre greaca veche şi norvegiana modernă sînt atît de mari, încît s-a întîmplat să fie nevoie să fac nişte modificări. Dar încerc să o fac să sune bine şi să o recreez cumva.
 
În ce limbă aţi citit tragediile greceşti?
Nu ştiu deloc greacă, aşa că totul e bazat doar pe traduceri şi versiuni. Dar nu cred că a nu cunoaşte limba originală e o problemă reală. În iarna aceasta, de pildă, am scris o versiune a piesei lui Marivaux, A doua surpriză a dragostei. Franceza mea era aproape inexistentă, aşa că a fost destul de greu pentru mine, pentru că, la început, nu am găsit decît o traducere suedeză a ei, care era mai mult o parafrază. Dar apoi am găsit o traducere germană pe care o puteam citi şi care era destul de apropiată de textul francez. Deci, mi-am bazat versiunea pe traducerea germană şi pe puţinele mele cunoştinţe de limba franceză. După aceea versiunea mea a fost tradusă înapoi în franceză, pentru că această piesă a fost regizată de Jacques Lassalle, care era director la Comédie Française. Aşa că ne-am întîlnit şi am discutat nişte pasaje, dar fusesem foarte aproape. Iar acum fac acelaşi lucru cu Lorca. Apoi versiunea mea va fi tradusă înapoi în spaniolă şi pusă în scenă aici, la Festspillene, cu actori norvegieni. Prin urmare, cred că este vorba mai mult de abilitatea de a asculta decît de a cunoaşte o limbă.
 
Care este, după părerea dumneavoastră, interesul pentru rescrierea teatrului?
Cred că teatrul ar trebui să-şi joace clasicii, în esenţa lor. Aşadar, are nevoie de noi versiuni. Bineînţeles, există multe expresii şi referinţe mitologice, în teatrul antic sau vechi, pe care s-ar putea să nu le cunoaştem, dar asta e doar la suprafaţă. Cel mai important lucru în a rescrie este să ai capacitatea de a asculta bine.
_______________
1. Nynorsk și Bokmal sînt două standarde scrise ale limbii norvegiene. Nynorsk a fost creat de ling­vistul Ivar Aasen (1813-1896) la jumătatea secolului al XIX-lea, ca alternativă la limba daneză, care era limba scrisă folosită în Norvegia în epoca respectivă. În prezent, chiar dacă Bokmal este folosită de 85-90% din populaţie, 27% din municipalităţile norvegiene au declarat Nynorsk ca formă oficială a limbii, iar acestea cuprind aproximativ 12% din populaţia norvegiană. Nynorsk este forma majoritară a patru districte: Rogaland, Hordaland, Sogn og Fjordane şi More og Romsdal, care împreună cuprind regiunea vestică a Norvegiei, unde Jon Fosse trăieşte şi creează. Toate operele sale sînt scrise înNynorsk.
2 De Utvalgte este un grup scenic independent din Oslo, fondat în 1993, după ce echipa şi-a terminat studiile la Nordisk Teaterskole din Danemarca. Grupul lucrează pe teatru contemporan, folosindu-şi propriile mijloace, ca: materiale documentare, video, text şi muzică.
3 În limba engleză: Bergen International Festival, festival internaţional anual de muzică şi cultură, cel mai mare de acest gen în ţările nordice, cu un mare număr de evenimente de muzică, dans, literatură, arte vizuale, folclor etc. Prima ediţie datează din 1953, inspirată fiind de Festivalul de Muzică din Bergen al lui Edvard Grieg.
Autor: Daria IOAN
sursa
sursa foto