Interviu cu dramaturgul norvegian Jon FOSSE
Textele lui au fost publicate în
România (în excelenta traducere a lui Carmen Vioreanu),
în volumele Cineva are să vină (UNITEXT, 2003) și Frumos
(Vremea, 2008), și jucate în montarea unor regizori importanţi
(Radu Afrim a făcut la Arad Vis. Toamnă, iar Vlad Massaci a regizat Frumos la Ploiești). Jon Fosse este una dintre vocile cele mai
puternice și reprezentative ale teatrului scandinav contemporan.
Aspectul culorilor din teatrul
dumneavoastră mă interesează în mod aparte. Ele apar deseori
în discursul personajelor şi în titluri. Care le este
importanţa în compoziţia pieselor?
Este greu de spus. Cunoaşteţi
situaţia limbii în Norvegia, cu Nynorsk şi Bokmal (1.) CîndCineva are să vină a fost tradus în Bokmal şi produs la
Teatrul Naţional din Oslo, am fost întrebat care era
diferenţa, din punctul meu de vedere. Îmi amintesc doar că am
spus că în Nynorsk era mai mult brun şi purpuriu. ÎnBokmal, era galben şi alb. Cred că totul are atmosfera sa specifică
şi sunetul său specific, care pot fi descrise drept culori, da.
Consideraţi important ca aceste culori
să apară în punerea în scenă a unei piese?
Nu, deloc.
Aşadar, este vorba mai mult de un
limbaj interior decît de o reprezentare vizuală.
Da. Ca dramaturg, cred că, dacă orice
piesă îşi are logica ei strictă a compoziţiei, atunci orice
producţie scenică trebuie şi ea să aibă logica ei densă, căreia
piesa îi aparţine, mai mult sau mai puţin. Să luăm o piesă
ca Vis. Toamna. Dacă e plasată într-un cimitir, aşa cum am
scris-o eu, şi pentru mine a fost necesar să folosesc acest decor,
pe scenă asta nu funcţionează deloc. Poate fi prea mult.
Acelaşi lucru se întîmplă
şi cu anotimpurile, în piesele dumneavoastră?
E ceva mai accidental, aş putea spune.
Prima dată, am scris o piesă numită O zi de vară, pornind de la
citatul din Shakespeare: „shall I compare Thee to a summer’s
day“. Iar apoi am scris o altă piesă, care are loc într-un
cimitir, şi am numit-o Vis. Toamna; părea doar un titlu bun, suna
bine. Cam la fel este şi cu piesa Iarnă. Titlul părea potrivit.
Este foarte simplificat, iar mie îmi place ca lucrurile să fie
simple. Iar primăvara... nu e anotimpul meu, aşa că nu vor fi
primăveri în teatrul meu.
Există multe dispariţii în
piesele dumneavoastră. Unde pleacă aceste personaje? Ce se întîmplă
cu Asle, care nu se mai întoarce niciodată în O zi de
vară?
Într-adevăr, au loc multe
dispariţii în scrierile mele. Dar nu ştiu mai mult decît
ceea ce e scris. O cheie la întrebarea dumneavoastră ar putea
fi găsită în conexiunile care există, în număr mare,
între o piesă şi alta. Aţi putea vedea acolo ceea ce se
întîmplă în continuare. De exemplu, O zi de vară
este legată, în multe feluri, de Eu sînt vîntul,
întocmai ca Vis. Toamna de Iarnă. În Cehia, am văzut
odată două piese, puse în scenă chiar una după alta: Numele
şi Noaptea îşi cîntă cîntecele. Le-au prezentat
ca Partea I şi a II-a a aceluiaşi întreg. Şi făcea sens.
După ce am studiat tehnicile
dumneavoastră de repetiţie şi variaţie, mi-am dat seama că
discursurile personajelor erau suficiente pentru a obţine toate
indicaţiile de care ar avea nevoie o bună punere în scenă,
fără să se intervină prin adăugarea de elemente scenice.
Este ca un fel de muzică, repetiţii
şi variaţii tot timpul. Cred că piesele mele nu sînt deloc
greu de pus în scenă. Nu vorbesc despre decor, dar ceea
ce trebuie spus, pauzele, forţele, trebuie să fie exact cum sînt
scrise.
Este felul în care se repetă
personajele menit să conducă la o coregrafie specială? E posibil
pentru corp să urmeze cuvintele, să deseneze linii fizice ale
discursului?
Am simţit puţin aşa cînd am
fost în Japonia şi am văzut spectacolul lui Shogo Ohta cuCineva are să vină. El este unul dintre cei mai recunoscuţi şi
faimoşi regizori din Japonia. Ei au acest teatru No. Au folosit
mişcări ale corpului împreună cu cuvintele. Iar regizorul
lituanian Oskaras Korsunovas a făcut la fel, a folosit mişcări
similare într-un spectacol după Iarnă. El a pus în
scenă aceeaşi piesă şi într-o biserică din Vilnius.
Care este importanţa tăcerii în
scrierile dumneavoastră dramatice?
Desigur, sînt un scriitor, iar
limbajul este nu atît instrumentul meu, cît metoda mea.
Ştiţi cît de puţine poate spune uneori limbajul, în
mod normal. În piesele mele, cu siguranţă, mai mult e spus
cînd limbajul se opreşte şi se transformă într-un
limbaj tăcut, al pauzelor şi al întreruperilor. Sună ca un
principiu şi nu este chiar atît de evident. Dar imaginaţi-vă
un zid de tăcere, iar această tăcere ştie, oarecum, totul.
Piesele mele sînt linii pe zidul acesta. Este doar o imagine
sau o alegorie, într-un fel, dar este chiar aşa.
Ştiu că acum cîţiva ani aţi
predat cursuri de scriere creativă la Universitatea din Bergen. Era
vorba doar de dramaturgie?
Nu, era proză şi teatru în
acelaşi curs. Am studiat literatura comparată şi mi s-a cerut să
predau în această academie. Cu siguranţă, nu este posibil ca
cineva să înveţe să scrie. Dar am predat asta timp de şase
ani. Şi apoi am renunţat şi am fost foarte fericit. Pur şi
simplu, nu cred în asta. În Norvegia, în ziua de
azi, există multă scriere creativă chiar şi în şcolile
normale, şi nici cu acest lucru nu sînt de acord. Sînt
bucuros că, pe vremea cînd am crescut eu, puteam să ţin ceea
ce scriam secret pentru mine şi nu s-o prezint unei clase.
Am remarcat că nu multe oraşe au
teatre în Norvegia. De ce credeţi că se întîmplă
asta?
Ei bine, teatrul ca tradiţie este
destul de nou în Norvegia. Am putea spune că totul a început
cu Ibsen. Cred că e nevoie de o anumită concentraţie de oameni
pentru a avea un public, nu e chiar atît de simplu. Şi aici
există acest peisaj imens; oamenii trăiesc pe cît de departe
posibil unii de alţii. Dar există ceva, în tradiţia
norvegiană, care merge bine cu teatrul, la urma urmei.
În acelaşi timp, teatrul
contemporan norvegian are o latură experimentală importantă.
Este
un paradox. Există un soi de schismă în teatru între
instituţii şi ceea ce se cheamă grupurile libere. Iar grupurile
libere, în Norvegia, nu vor să pună în scenă o piesă,
ca să spunem aşa. Vor să creeze ceva care e mai aproape de
performance decît de teatru. Cu un an sau doi în urmă,
unul dintre aceste grupuri libere, numit De Utvalgte (2.), a avut un
spectacol după una din piesele mele, Umbre. Şi încă
trăieşte. A fost frumos. Au folosit măşti pe care au proiectat
chipurile. Efectul a fost foarte puternic.
Ce-mi puteţi spune despre aspectul
religios al teatrului dumneavoastră?
Shakespeare scrie despre o morală. În
piesele mele, tot ceea ce se întîmplă s-a întîmplat
deja. Cred că asta este chestiunea de bază a fiecăreia dintre ele.
Puteţi interpreta acest lucru într-o manieră politică ori
puteţi citi Heidegger şi să găsiţi o continuare, dar cred că o
piesă bună nu explică lucrurile, ci dă o imagine a forţelor care
ne conduc viaţa. Nu sînt forţe religioase, totuşi. Le puteţi
vedea astfel, la modul dogmatic, dar e ceva foarte departe de
mentalitatea şi de scriitura mea. Chiar şi în tradiţiile
religioase există acele tradiţii antidogmatice, mistice. Nu sînt
un scriitor religios, bineînţeles. Dar, în acelaşi
timp, există similarităţi evidente între experienţele
mistice şi cele artistice, cel puţin cînd scrii tu însuţi.
Iar în teatru există acele momente magice apropiate de
momentele mistice, într-un anume fel. Pentru mine, însuşi
faptul de a scrie este un soi de rugăciune, nu la modul religios, ci
mai mult ca o mişcare.
În cartea Ceciliei Seiness despre
dumneavoastră, Poet pe pămîntul lui Dumnezeu, am văzut o
fotografie în care apăreaţi dumneavoastră şi un prieten
de-al dumneavoastră, amîndoi îmbrăcaţi în
costume de animale. Era o piesă de teatru?
Era o carte pentru copii. Personajele
principale sînt un urs şi un cîine şi ne-am îmbrăcat
aşa la lansare.
Această figură a cîinelui este
foarte prezentă în opera dumneavoastră. Care este motivul
pentru care scrieţi atît de mult despre ea?
Nu sînt cîini, de fapt.
Ştiţi, eu cred că un cîine, oarecum ca un scriitor bun, are
un fel de înţelegere foarte adîncă, tăcută, care nu
poate fi pusă în cuvinte. Ceea ce poate fi spus, să zicem,
într-un poem sau într-o piesă este acea înţelegere
tăcută care vorbeşte sau se face înţeleasă prin gesturile
sau prin sufletul său, oarecum. Pentru mine, în literatură,
asta seamănă cu prezenţa unui cîine în viaţă. Şi
mai este un alt personaj, în primele mele poeme, cel puţin, nu
un cîine, un înger. Putem să vedem şi să atingem un
cîine, el va rămîne acolo, în vreme ce un înger
este doar un cuvînt pentru o astfel de prezenţă.
A existat un moment specific în
care aţi decis să începeţi să mixaţi timpul viitor, cel
trecut şi cel prezent în scrierile dumneavoastră?
De fapt, erau acolo de la început.
Am făcut-o în prima mea piesă scrisă, Cineva are să vină,
şi în prima mea piesă produsă, care a fost Şi niciodată nu
ne vom despărţi. Şi acolo este la fel, am mixat perioade diferite.
Iar în ultimele mele cinci piese, timpul este complet
amestecat. Sînt mai mult poeme decît piese, cum este Eu
sînt vîntul, de exemplu.
Mai scrieţi teatru, în prezent?
Au trecut un an sau doi de cînd
nu am mai scris o piesă de teatru. Dar am scris versuri pentru nişte
cîntece. Au fost cîntate la Festspillene i Bergen. (3.) Un
cîntăreţ local de folk a scris melodiile pentru cîntecele
mele. Au avut un succes imens, asa că vor merge în turneu în
Norvegia. A fost o combinaţie ciudată: pian şi acordeon,
contrabas, chitară electrică şi mandolină. Şi mai scriu poezie,
nu am mai făcut asta de ani de zile, aşa că voi publica o nouă
colecţie de poeme. Am scris şi o versiune nouă pentru trei piese
de Sofocle: Oedip rege, Oedip la Colonos şi Antigona. Vor fi puse în
scenă în vara aceasta la festivalul din Salzburg. Am făcut şi
o versiune pentru Faust al lui Goethe, care va avea premiera la
Stockholm. Şi lucrez la o versiune a piesei Casa Bernardei
Alba. Aşa că asta fac acum, scriu pentru teatru, dar nu lucrurile
mele. Îmi folosesc abilitatea şi cunoştinţele pentru a aduce
la viaţă opera altora.
Sînt aceste versiuni foarte
diferite de piesele originale?
Nu, intenţia mea este să mă apropii
pe cît posibil de cuvintele şi viziunea lui Sofocle, de
exemplu. Desigur, diferenţele dintre greaca veche şi norvegiana
modernă sînt atît de mari, încît s-a
întîmplat să fie nevoie să fac nişte modificări. Dar
încerc să o fac să sune bine şi să o recreez cumva.
În ce limbă aţi citit
tragediile greceşti?
Nu ştiu deloc greacă, aşa că totul
e bazat doar pe traduceri şi versiuni. Dar nu cred că a nu cunoaşte
limba originală e o problemă reală. În iarna aceasta, de
pildă, am scris o versiune a piesei lui Marivaux, A doua surpriză a
dragostei. Franceza mea era aproape inexistentă, aşa că a fost
destul de greu pentru mine, pentru că, la început, nu am găsit
decît o traducere suedeză a ei, care era mai mult o parafrază.
Dar apoi am găsit o traducere germană pe care o puteam citi şi
care era destul de apropiată de textul francez. Deci, mi-am bazat
versiunea pe traducerea germană şi pe puţinele mele cunoştinţe
de limba franceză. După aceea versiunea mea a fost tradusă înapoi
în franceză, pentru că această piesă a fost regizată de
Jacques Lassalle, care era director la Comédie Française.
Aşa că ne-am întîlnit şi am discutat nişte pasaje,
dar fusesem foarte aproape. Iar acum fac acelaşi lucru cu Lorca.
Apoi versiunea mea va fi tradusă înapoi în spaniolă şi
pusă în scenă aici, la Festspillene, cu actori norvegieni.
Prin urmare, cred că este vorba mai mult de abilitatea de a asculta
decît de a cunoaşte o limbă.
Care este, după părerea
dumneavoastră, interesul pentru rescrierea teatrului?
Cred că teatrul ar trebui să-şi
joace clasicii, în esenţa lor. Aşadar, are nevoie de noi
versiuni. Bineînţeles, există multe expresii şi referinţe
mitologice, în teatrul antic sau vechi, pe care s-ar putea să
nu le cunoaştem, dar asta e doar la suprafaţă. Cel mai important
lucru în a rescrie este să ai capacitatea de a asculta bine.
_______________
1. Nynorsk și Bokmal sînt două
standarde scrise ale limbii norvegiene. Nynorsk a fost creat de
lingvistul Ivar Aasen (1813-1896) la jumătatea secolului al
XIX-lea, ca alternativă la limba daneză, care era limba scrisă
folosită în Norvegia în epoca respectivă. În
prezent, chiar dacă Bokmal este folosită de 85-90% din populaţie,
27% din municipalităţile norvegiene au declarat Nynorsk ca formă
oficială a limbii, iar acestea cuprind aproximativ 12% din populaţia
norvegiană. Nynorsk este forma majoritară a patru districte:
Rogaland, Hordaland, Sogn og Fjordane şi More og Romsdal, care
împreună cuprind regiunea vestică a Norvegiei, unde Jon Fosse
trăieşte şi creează. Toate operele sale sînt scrise înNynorsk.
2 De Utvalgte este un grup scenic
independent din Oslo, fondat în 1993, după ce echipa şi-a
terminat studiile la Nordisk Teaterskole din Danemarca. Grupul
lucrează pe teatru contemporan, folosindu-şi propriile mijloace,
ca: materiale documentare, video, text şi muzică.
3 În limba engleză: Bergen
International Festival, festival internaţional anual de muzică şi
cultură, cel mai mare de acest gen în ţările nordice, cu un
mare număr de evenimente de muzică, dans, literatură, arte
vizuale, folclor etc. Prima ediţie datează din 1953, inspirată
fiind de Festivalul de Muzică din Bergen al lui Edvard Grieg.