Autor japonez care scrie romane americane sau viceversa
Haruki Murakami are la noi o serie de
autor. Pe site-ul Editurii Polirom apar 15 titluri traduse, reeditate
constant, culminînd cu 1Q84: al treilea volum a apărut în
ianuarie, după ce primele două volume apăruseră anul trecut,
înainte de Bookfest, şi au rămas prezente constant în
topul vînzărilor. Haruki Murakami este unul dintre
benefeciarii globalizării, ca scriitor format între cultura
proprie şi cultura occidentală. În Japonia, critici serioşi
îl definesc ironic fie ca autor japonez care scrie romane
americane, fie ca scriitor american care scrie în limba
japoneză. Totuşi, tinerii îl citesc, tirajul iniţial de un
milion de exemplare al ultimelor două romane a dispărut în
cîteva săptămîni, traducerile făcute rapid răspund
curiozităţii cititorilor din toată lumea.
Observîndu-i biografia, se vede
clar că Haruki Murakami a ieşit din coaja propriei culturi şi,
receptiv faţă de cultura occidentală, a mers pe mai multe căi ca
s-o înţeleagă şi să şi-o apropie. Urmînd secţia
Teatru la Facultatea de Litere a Universităţii Waseda din Tokyo,
Murakami a studiat cultura şi limba franceză, dar l-a interesat
tragedia greacă, iar pasiunea pentru jazz l-a motivat să deschidă
un club în Capitala japoneză.
Interesul faţă de literatura
americană nu înseamnă doar lecturi, ci şi traduceri din
autori ca F.S. Fitzgerald, John Irving, Truman Capote, J.D. Salinger,
Raymond Carver. Pe ultimul, Murakami l-a considerat drept unul dintre
maeştrii săi, iar criticii au făcut referire şi la influenţa lui
Kurt Vonnegut Jr. Cred că traducerile au jucat un rol decisiv în
formarea lui Haruki Murakami, ajutîndu-l să vadă o carte din
interior, s-o demonteze şi s-o rescrie în limba japoneză.
Critici şi universitari japonezi
specializaţi în literatura engleză şi americană recunosc că
Haruki Murakami reprezintă un fenomen singular. Majoritatea marilor
scriitori japonezi au intrat în circuitul traducerilor după ce
au dobîndit notorietatea în ţară, dar Murakami are
parte de succes aproape simultan. La autorii japonezi moderni,
inclusiv la nobelizaţii Yasunari Kawabata şi Kenzaburô Ôé,
se vede influenţa culturilor europene, în schimb, Murakami
poartă amprenta culturii americane.
Interferenţa culturilor
Astăzi, destule voci îl
consideră pe Haruki Murakami doar „antreprenor“, un fabricant de
bestselleruri; cifrele vînzărilor confirmă din plin reuşita.
Dar nu trebuie uitat că Haruki Murakami a primit premii prestigioase
pentru primele romane: Premiul Gunzo pentru romanul Kaze no uta o
kike (Să ascultăm vîntul) în 1979, urmat de Automatul
1973 (1980) şi În căutarea oii fantastice (1982). Ele
formează „Trilogia Şobolanului“, distinsă cu Premiul Noma,
şi-l definesc pe „primul Murakami“.
Romanul La capătul lumii şi în
ţara aspră a minunilor (1985) dezvăluie un Haruki Murakami ce-şi
caută formula proprie în zona fantasy. Cartea care îl
propulsează în topul autorilor lumii, Pădurea norvegiană
(1987), are, din titlu, o cheie de lectură ce îl trimite pe
cititor la muzica Beatles. Toate cărţile ulterioare au chei
muzicale, ce vor declanşa curente subterane în viaţa
melomanilor. Spre exemplu, Cronica păsării-arc răsună de ecouri:
Rossini, Mozart, Schuman.
Coduri multiple îi asigură dubla
lectură: pe japonezi îi fascinează semnele altor culturi (să
nu uităm apetitul turiştilor japonezi pentru oraşele europene,
pentru muzee...), cititorii din toată lumea regăsesc indicii
familiare străbătînd universul insolit, aşa că stranietatea
se atenuează. Şi se produce procesul invers, creaţii muzicale ce
au încîntat de secole Europa ating sensibil spiritul
nipon, aşa cum se întîmplă în prezent, cînd
acorduri din Sinfonietta lui Janacek se aud în baruri şi
cluburi japoneze.
Cred că reuşita lui Haruki Murakami
aici se află, în continua combinare şi recombinare de coduri
culturale: spaţiu nipon şi detalii ale mentalităţii şi
spiritului japonez prinse în mecanisme epice venite nu doar din
literatura americană, ci şi din literaturi europene, numeroase
referinţe culturale, mai ales muzicale. Poate aşa se explică atît
tirajele fabuloase, cît şi distincţiile: Premiul „Franz
Kafka“ – în 2006, Premiul Ierusalim – în 2009.
Trilogia iniţiatică
Din multe puncte de vedere, 1Q84 este
cel mai ambiţios roman al lui Haruki Murakami, şi nu doar prin mia
de pagini sau prin suspansul ce-l ţine pe cititor cu sufletul la
gură pînă la finele primelor două volume, ci şi prin
pistele deschise imaginaţiei de sfîrşitul volumului al
III-lea. Acţiunea se petrece în 1984, trimiterea la Orwell a
incitat comentarii, Murakami însuşi a amintit că romanul 1984
a apărut în 1949, anul naşterii sale.
În primele două volume
alternează două planuri ce urmăresc întîmplările prin
care trece Aomame, o tînără antrenoare de stretching, şi
Tengo, profesor de matematică. Fiecare are şi o viaţă secretă:
Aomame îi ucide pe bărbaţii care au abuzat femei, graţie
unei înţelegeri cu o bătrînă doamnă, iar Tengo
lucrează ca „negru“ pentru o editură, visînd să-şi
scrie propriul roman.
Cei doi au aceeaşi vîrstă, 29
de ani, trec prin întîmplări stranii şi constată că
trăiesc într-o lume alternativă, cu două luni pe cer. Deşi
s-au cunoscut cînd aveau zece ani, fără să se mai revadă,
în suflet le-a rămas clipa cînd s-au ţinut de mînă
(momentul cel mai fericit din toată viaţa lor). Tot ce li se
întîmplă îi îndreaptă unul spre celălalt,
ajung să se caute şi să se găsească după un periplu plin de
mistere.
Traseul parcurs îi duce aproape
de o sectă cu un şef, numit Lider, care, pentru a-şi păstra darul
sau puterea, primeşte ca ofrandă fetiţe pe care le violează.
Aomame are misiunea de a-l ucide pe Lider, dar întîlnirea
se transformă într-un pact ciudat, care îl are drept
miză pe Tengo. La rîndul lui, Tengo acceptă munca de „negru“
şi rescrie romanul unei tinere de 17 ani, Fukaeri: Crisalida de aer
devine bestseller, dar curînd se trezesc urmăriţi toţi trei
(autoare, coautor şi editor) de oamenii sectei.
Partea a treia aduce al treilea plan,
Aomame şi Tengo sînt căutaţi de un detectiv şi fost avocat
care lucrează pentru sectă, impresia de thriller se accentuează,
estompînd tenta fantastică creată anterior: „Oamenii Mici“
ţes „crisalida de aer“, o noapte cu furtună teribilă este
pentru Aomame o noapte a morţii şi a concepţiei, cînd îl
ucide pe Lider. După acea noapte, Aomame va constata că tot atunci
a rămas însărcinată cu Tengo, printr-un transfer straniu.
Trilogia lui Haruki Murakami atinge
temele şi subiectele care acaparează atenţia presei: sectele şi
practicile abile care le asigură izolarea şi imunitatea, ajungînd
un fel de „stat în stat“, dramele copiilor şi ale
femeilor, abuzaţi în moduri diferite, uneori greu de pedepsit,
singurătatea tinerilor de 30 de ani, crima şi ambiguitatea ei,
naşterea unui bestseller şi capcanele create de celebritate.
Postmodernism şi globalizare
Trilogia iniţiatică 1Q84 foşneşte
de ecouri intertextuale postmoderne, pornind chiar de la titlu, o
replică dată lui Orwell, frizînd fantasticul şi drama
subiectivă, nu politicul şi drama colectivă. Altă conexiune cu
Orwell generează felul în care Aomame trece din anul 1984 şi
lumea cunoscută într-o altă realitate, a unui an, 1Q84,
coborînd de pe autostrada suspendată pe o scară: o Alice
aruncată într-o ţară a minunilor vecine cu halucinaţia.
Copilăria lui Aomame şi a lui Tengo
se aseamănă: fetiţa este silită de părinţi habotnici să-i
însoţească în misionarismul lor pentru secta
religioasă, băiatul merge cu tatăl lui, care încasează taxe
pentru reţeaua de televiziune. Copiilor li se fură inocenţa şi
jocul, bucuriile vîrstei, iar la şcoală colegii îi
percep drept „ciudaţi“. Ecouri din Charles Dickens şi din Mizerabilii lui Victor Hugo se strecoară în ambele poveşti.
Prin comparaţie, povestea lui Fukaeri
este şi mai stranie: trauma copilăriei şi legătura cu Oamenii
Mici, evadarea din sectă şi scrisul cu sens ambiguu (salvare?
terapie? mărturie?) amintesc de o linie a romanului gotic, avînd
ca personaje copii înzestraţi cu har ciudat şi adolescente
bizare. Debutul spectaculos la 17 ani generează în presa
literară comparaţii cu Françoise Sagan şi realismul magic.
Copilul genial şi evoluţia lui pînă
la tînărul de 30 de ani, iată alt personaj şi subiect care
intrigă: Tengo se remarcă în tot ce face încă din
primii ani de şcoală, matematică şi sport, dar o anume indecizie
pare să-i blocheze o ascensiune spectaculoasă ori o carieră de
excepţie, el se mulţumeşte cu o slujbă modestă. O camuflare a
geniului în banalitate aminteşte de Mircea Eliade, pe care
Haruki Murakami l-ar fi putut citi, datorită lui Sumya Haruya,
extraordinarul românist care i-a tradus integral proza
fantastică în japoneză.
Romanul din roman are funcţie precisă, Crisalida de aer luminează o parte din mister. Haruki Murakami
recurge abil la unul dintre subiectele frecvente în
postmodernism: scrierea romanului. Şi, din nou, se vede principiul
duplicării: Crisalida... are doi autori, Fukaeri şi Tengo, cel ce
scrie şi cel ce rescrie – mod de a arunca şi o săgeată spre
industria editorială, spre concursuri literare şi culisele unde se
fabrică un bestseller într-o manieră dubioasă.
1Q84 naşte o legendă şi prin
traducerea în cuplu de tineri traducători pasionaţi!
Haruki MURAKAMI
1Q84 (volumele I, II, III)
Traducere din limba japoneză de Iuliana Oprina şi Florin Oprina
Editura Polirom, Seria de autor „Haruki Murakami“, 2011-2012
Autor: Elisabeta LĂSCONI
