Fenomenul Haruki Murakami

Haruki Murakami acaparează, din 2009, atenţia presei literare cu 1Q84, trilogie iniţiatică uluitoare, interpretată din multiple perspective: replică la romanul lui George Orwell sau la o operă chineză de referinţă – Adevărata poveste a lui AQ de Lu Xun, reţea fabuloasă intertextuală captînd şi captivînd un întreg mapamond. Scriitorul atinge apogeul scrisului care să-l ducă la Nobel sau experimentează reţeta succesului planetar?

Autor japonez care scrie romane americane sau viceversa

 

Haruki Murakami are la noi o serie de autor. Pe site-ul Editurii Polirom apar 15 titluri traduse, reeditate constant, culminînd cu 1Q84: al treilea volum a apărut în ianuarie, după ce primele două volume apăruseră anul trecut, înainte de Bookfest, şi au rămas prezente constant în topul vînzărilor. Haruki Murakami este unul dintre benefeciarii globalizării, ca scriitor format între cultura proprie şi cultura occidentală. În Japonia, critici serioşi îl definesc ironic fie ca autor japonez care scrie romane americane, fie ca scriitor american care scrie în limba japoneză. Totuşi, tinerii îl citesc, tirajul iniţial de un milion de exemplare al ultimelor două romane a dispărut în cîteva săptămîni, traducerile făcute rapid răspund curiozităţii cititorilor din toată lumea.

Observîndu-i biografia, se vede clar că Haruki Murakami a ieşit din coaja propriei culturi şi, receptiv faţă de cultura occidentală, a mers pe mai multe căi ca s-o înţeleagă şi să şi-o apropie. Urmînd secţia Teatru la Facultatea de Litere a Universităţii Waseda din Tokyo, Murakami a studiat cultura şi limba franceză, dar l-a interesat tragedia greacă, iar pasiunea pentru jazz l-a motivat să deschidă un club în Capitala japoneză.

Interesul faţă de literatura americană nu înseamnă doar lecturi, ci şi traduceri din autori ca F.S. Fitzgerald, John Irving, Truman Capote, J.D. Salinger, Raymond Carver. Pe ultimul, Murakami l-a considerat drept unul dintre maeştrii săi, iar criticii au făcut referire şi la influenţa lui Kurt Vonnegut Jr. Cred că traducerile au jucat un rol decisiv în formarea lui Haruki Murakami, ajutîndu-l să vadă o carte din interior, s-o demonteze şi s-o rescrie în limba japoneză. 

Critici şi universitari japonezi specializaţi în literatura engleză şi americană recunosc că Haruki Murakami reprezintă un fenomen singular. Majoritatea marilor scriitori japonezi au intrat în circuitul traducerilor după ce au dobîndit notorietatea în ţară, dar Murakami are parte de succes aproape simultan. La autorii japonezi moderni, inclusiv la nobelizaţii Yasunari Kawabata şi Kenzaburô Ôé, se vede influenţa culturilor europene, în schimb, Murakami poartă amprenta culturii americane.

Interferenţa culturilor

 

Astăzi, destule voci îl consideră pe Haruki Murakami doar „antreprenor“, un fabricant de bestselleruri; cifrele vînzărilor confirmă din plin reuşita. Dar nu trebuie uitat că Haruki Murakami a primit premii prestigioase pentru primele romane: Premiul Gunzo pentru romanul Kaze no uta o kike (Să ascultăm vîntul) în 1979, urmat de Automatul 1973 (1980) şi În căutarea oii fantastice (1982). Ele formează „Trilogia Şobolanului“, distinsă cu Premiul Noma, şi-l definesc pe „primul Murakami“.

Romanul La capătul lumii şi în ţara aspră a minunilor (1985) dezvăluie un Haruki Murakami ce-şi caută formula proprie în zona fantasy. Cartea care îl propulsează în topul autorilor lumii, Pădurea norvegiană (1987), are, din titlu, o cheie de lectură ce îl trimite pe cititor la muzica Beatles. Toate cărţile ulterioare au chei muzicale, ce vor declanşa curente subterane în viaţa melomanilor. Spre exemplu, Cronica păsării-arc răsună de ecouri: Rossini, Mozart, Schuman. 

Coduri multiple îi asigură dubla lectură: pe japonezi îi fascinează semnele altor culturi (să nu uităm apetitul turiştilor japonezi pentru oraşele europene, pentru muzee...), cititorii din toată lumea regăsesc indicii familiare străbătînd universul insolit, aşa că stranietatea se atenuează. Şi se produce procesul invers, creaţii muzicale ce au încîntat de secole Europa ating sensibil spiritul nipon, aşa cum se întîmplă în prezent, cînd acorduri din Sinfonietta lui Janacek se aud în baruri şi cluburi japoneze.

Cred că reuşita lui Haruki Murakami aici se află, în continua combinare şi recombinare de coduri culturale: spaţiu nipon şi detalii ale mentalităţii şi spiritului japonez prinse în mecanisme epice venite nu doar din literatura americană, ci şi din literaturi europene, numeroase referinţe culturale, mai ales muzicale. Poate aşa se explică atît tirajele fabuloase, cît şi distincţiile: Premiul „Franz Kafka“ – în 2006, Premiul Ierusalim – în 2009.

Trilogia iniţiatică

 

Din multe puncte de vedere, 1Q84 este cel mai ambiţios roman al lui Haruki Murakami, şi nu doar prin mia de pagini sau prin suspansul ce-l ţine pe cititor cu sufletul la gură pînă la finele primelor două volume, ci şi prin pistele deschise imaginaţiei de sfîrşitul volumului al III-lea. Acţiunea se petrece în 1984, trimiterea la Orwell a incitat comentarii, Murakami însuşi a amintit că romanul 1984 a apărut în 1949, anul naşterii sale.

În primele două volume alternează două planuri ce urmăresc întîmplările prin care trece Aomame, o tînără antrenoare de stretching, şi Tengo, profesor de matematică. Fiecare are şi o viaţă secretă: Aomame îi ucide pe bărbaţii care au abuzat femei, graţie unei înţelegeri cu o bătrînă doamnă, iar Tengo lucrează ca „negru“ pentru o editură, visînd să-şi scrie propriul roman. 

Cei doi au aceeaşi vîrstă, 29 de ani, trec prin întîmplări stranii şi constată că trăiesc într-o lume alternativă, cu două luni pe cer. Deşi s-au cunoscut cînd aveau zece ani, fără să se mai revadă, în suflet le-a rămas clipa cînd s-au ţinut de mînă (momentul cel mai fericit din toată viaţa lor). Tot ce li se întîmplă îi îndreaptă unul spre celălalt, ajung să se caute şi să se găsească după un periplu plin de mistere.

Traseul parcurs îi duce aproape de o sectă cu un şef, numit Lider, care, pentru a-şi păstra darul sau puterea, primeşte ca ofrandă fetiţe pe care le violează. Aomame are misiunea de a-l ucide pe Lider, dar întîlnirea se transformă într-un pact ciudat, care îl are drept miză pe Tengo. La rîndul lui, Tengo acceptă munca de „negru“ şi rescrie romanul unei tinere de 17 ani, Fukaeri: Crisalida de aer devine bestseller, dar curînd se trezesc urmăriţi toţi trei (autoare, coautor şi editor) de oamenii sectei.

Partea a treia aduce al treilea plan, Aomame şi Tengo sînt căutaţi de un detectiv şi fost avocat care lucrează pentru sectă, impresia de thriller se accentuează, estompînd tenta fantastică creată anterior: „Oamenii Mici“ ţes „crisalida de aer“, o noapte cu furtună teribilă este pentru Aomame o noapte a morţii şi a concepţiei, cînd îl ucide pe Lider. După acea noapte, Aomame va constata că tot atunci a rămas însărcinată cu Tengo, printr-un transfer straniu.

Trilogia lui Haruki Murakami atinge temele şi subiectele care acaparează atenţia presei: sectele şi practicile abile care le asigură izolarea şi imunitatea, ajungînd un fel de „stat în stat“, dramele copiilor şi ale femeilor, abuzaţi în moduri diferite, uneori greu de pedepsit, singurătatea tinerilor de 30 de ani, crima şi ambiguitatea ei, naşterea unui bestseller şi capcanele create de celebritate.

Postmodernism şi globalizare

 

Trilogia iniţiatică 1Q84 foşneşte de ecouri intertextuale postmoderne, pornind chiar de la titlu, o replică dată lui Orwell, frizînd fantasticul şi drama subiectivă, nu politicul şi drama colectivă. Altă conexiune cu Orwell generează felul în care Aomame trece din anul 1984 şi lumea cunoscută într-o altă realitate, a unui an, 1Q84, coborînd de pe auto­strada suspendată pe o scară: o Alice aruncată într-o ţară a minunilor vecine cu halucinaţia. 

Copilăria lui Aomame şi a lui Tengo se aseamănă: fetiţa este silită de părinţi habotnici să-i însoţească în misionarismul lor pentru secta religioasă, băiatul merge cu tatăl lui, care încasează taxe pentru reţeaua de televiziune. Copiilor li se fură inocenţa şi jocul, bucuriile vîrstei, iar la şcoală colegii îi percep drept „ciudaţi“. Ecouri din Charles Dickens şi din Mizerabilii lui Victor Hugo se strecoară în ambele poveşti.

Prin comparaţie, povestea lui Fukaeri este şi mai stranie: trauma copilăriei şi legătura cu Oamenii Mici, evadarea din sectă şi scrisul cu sens ambiguu (salvare? terapie? mărturie?) amintesc de o linie a romanului gotic, avînd ca personaje copii înzestraţi cu har ciudat şi adolescente bizare. Debutul spectaculos la 17 ani generează în presa literară comparaţii cu Françoise Sagan şi realismul magic. 

Copilul genial şi evoluţia lui pînă la tînărul de 30 de ani, iată alt personaj şi subiect care intrigă: Tengo se remarcă în tot ce face încă din primii ani de şcoală, matematică şi sport, dar o anume indecizie pare să-i blocheze o ascensiune spectaculoasă ori o carieră de excepţie, el se mulţumeşte cu o slujbă modestă. O camuflare a geniului în banalitate aminteşte de Mircea Eliade, pe care Haruki Murakami l-ar fi putut citi, datorită lui Sumya Haruya, extraordinarul românist care i-a tradus integral proza fantastică în japoneză. 

Romanul din roman are funcţie precisă, Crisalida de aer luminează o parte din mister. Haruki Murakami recurge abil la unul dintre subiectele frecvente în postmodernism: scrierea romanului. Şi, din nou, se vede principiul duplicării: Crisalida... are doi autori, Fukaeri şi Tengo, cel ce scrie şi cel ce rescrie – mod de a arunca şi o săgeată spre industria editorială, spre concursuri literare şi culisele unde se fabrică un bestseller într-o manieră dubioasă.

1Q84 naşte o legendă şi prin traducerea în cuplu de tineri traducători pasionaţi!
 
Haruki MURAKAMI
1Q84 (volumele I, II, III)
Traducere din limba japoneză de Iuliana Oprina şi Florin Oprina
Editura Polirom, Seria de autor „Haruki Murakami“, 2011-2012