Cum a devenit H.R.Patapievici cel mai nepopular roman in viata?

Nu-i deloc simplu astazi, in Romania, sa scrii de bine despre o persoana publica. Chiar si atunci cand merita. Ai vreun interes ascuns? Vreo obligatie, sigur. Sau poate vanezi un post? Ceva necurat e intotdeauna la mijloc. Onestitatea e exclusa, invectiva obligatorie si argumentele un moft. Iar daca se intampla ca subiectul sa poarte numele Horia Roman Patapievici, vei fi urgent trimis la casa de nebuni: „Te-ai tampit dom’le! Omul e compromis”.

Procesul prin care H.R.Patapievici a devenit unul dintre cei mai nepopulari romani in viata a fost rapid si simplu. Numit in 2005 de catre Traian Basescu intr-una dintre cele mai importante demnitati publice din cultura romaneasca, director al Institutului Cultural Roman (ICR), Patapievici si-a pastrat de-a lungul anilor consecventa editorialelor favorabile Presedintelui. De catre prieteni era etichetat ca „intelectual conservator de dreapta”, de catre dusmani „intelectualul lui Basescu”. Nimic neobisnuit pana la episodul „poneiului roz”, aparut cu putin timp inaintea alegerilor parlamentare din 2008.

In acea vara, expozitia unor graficieni romani la New York, sustinuta de filiala de acolo a ICR-ului, a declansat un urias scandal mediatic, intretinut in special de catre Antena 3 (pentru reamintire si cateva argumente cititi aici). Simpatiile politice ale domnului Patapievici, combinate cu functia detinuta, calitatea de intelectual public si o expozitie de graffiti non-conformista au oferit materie de lucru excelenta pentru propagandistii profesionisti ai Antenelor lui Voiculescu.

In ciuda sesizarilor adresate Consiliului National al Audiovizualului de catre H.R.Patapievici, imaginea sa a devenit sinonima cu anti-romanismul si moralitatea indoielnica. Urmele sunt prezente si astazi, fiind vizibil raspandite in intreg mediul online. Mi-am dat seama cat de eficienti au fost cei de la Antene abia cand, intalnindu-ma cu un prieten bun din studentie (om inteligent si deschis la minte) m-am gasit in fata unui discurs intens depreciativ, dar neargumentat, la adresa lui Patapievici. Se intampla la doi ani de la scandalul „poneiului roz”.

Ajungem imediat si la fapte. Sambata trecuta, Universitatea de Vest i-a oferit lui H.R.Patapievici distinctia de doctor honoris causa. Titlurile mediatice aparute ulterior au variat de la blandul „Protest impotriva lui Patapievici la Timisoara” pana la „Patapievici las si penibil la Timisoara” sau „Patapievici atacat dur la Timisoara”. Atacul dur a fost savarsit de o armata de 7 protestatari (fotografii aici). Media a relatat fidel scandarile protestatarilor, cateva declaratii ale acestora, replica domnului Patapievici si a pus titlurile mai sus pomenite, consolidata in certitudini: Patapievici e oricum compromis.

Straniu este ca acest personaj compromis conduce de sapte ani o institutie nicidecum compromisa, ba chiar pare-se eficienta. Asupra activitatii Institutului Cultural Roman mi-a atras atentia acordul parerilor a doi intelectuali tineri, Vasile Ernu si Cristian Ghinea, care foarte rar au opinii similare, date fiind preferintele lor ideologice antagonice. Ambii au vorbit pozitiv despre activitatea Institutului Cultural Roman in general, si a filialei de la Chisinau in particular.

Cum oamenii pot fi subiectivi, am apelat la statistici. Ce activitati a sustinut Institutul Cultural Roman in 2010, an in care bugetul (de aproape 11 milioane de euro) i-a fost diminuat cu 15%? Sa vorbim mai intai de film, cel mai de succes produs al culturii romanesti. Au fost proiectate filme romanesti in cinematografe din Berlin, Stockholm, Stuttgart, Bruxelles, Moscova, Bratislava, Varsovia, Nisa, Nijmegen, Stanford, Madison si ICR a sustinut financiar participarea la festivalul de la Cannes a mai multor regizori si actori romani cu filme incluse in programul de acolo.

Principala acuza repetat adusa sub felurite forme directorului ICR este cea de „anti-romanism”. In 2010, prin intermediul ICR, Gheorghe Zamfir a cantat la Bruxelles, Tudor Gheorghe la Chisinau, iar ansamblul Raro (format din instrumentistii care compun nucleul festivalului Sonoro) au concertat la Carnegie Hall in New York si la Wigmore Hall in Londra. ICR Lisabona a gazduit o expozitie de icoane bizantine.

Cat despre autorii romani tradusi in alta limba in 2010 prin intermediul programelor ICR, printre ei se numara atat Mircea Cartarescu, Filip Florian sau Dan Lungu, cat si Eugen Barbu, Varujan Vosganian sau Alina Mungiu-Pippidi (in 2010 au fost traduse 47 de carti). Judecati singuri.

Unii ar putea crede ca acest Institut este doar un mijloc de impartit favoruri si onoruri in ograda culturala romaneasca. Daca privim spre state mai puternice decat Romania, vom vedea ca institutele culturale sunt acolo o piesa importanta in angrenajul politicii externe „soft”. „Soft power este abilitatea de a obtine ceea ce doresti prin persuasiune si prin generarea de atractie pozitiva”, scrie politologul american Joseph Nye, „si consta in cultura tarii, valorile ei politice si strategia externa.”

China a infiintat in ultimii ani cateva sute de institute Confucius in lume, institute prin care isi promoveaza cultura si sondajele de opinie au aratat o crestere consecutiva a reputatiei internationale a Chinei. De altfel, Beijing-ul a alocat in 2009 – 2010 aproape 9 miliarde de dolari doar pentru aceasta zona.

O strategie pe care americanii o aplica cu succes de cateva decenii: rezultatul programelor culturale americane de schimb de experienta (in care sunt implicati studenti si tineri lideri straini) este ca 46 actuali sefi de guverne si 165 fosti sefi de guverne din lume au participat la cel putin un astfel de program.

„Intelepciunea conventionala spune ca statul cu cea mai mare armata prevaleaza”, mai scrie J. Nye, „dar intr-o epoca a informatiei s-ar putea ca statul cu cea mai buna poveste sa fie cel care castiga.” Si alaturi de media, Institutul Cultural Roman este cel care ne spune povestea in lume.

Romania are in prezent doar 17 institute culturale deschise in diferite capitale, absentand notabil si ingrijorator de la Moscova, Beijing sau din Orientul Mijlociu. Desigur ca nu totul e roz: activitatea institutelor de la Istanbul si Tel Aviv a fost pana in 2011 foarte saraca. La Chisinau exista critici acerbe si argumentate ale localnicilor despre oportunitatea finantarii din bugetul ICR a unor reviste culturale in limba romana nu prea performante si cu o circulatie foarte discreta in Republica Moldova.

Dar atunci cand il critica pe H.R.Patapievici, media nu vorbeste despre astfel de subiecte (care cer documentare si seriozitate), ci se rezuma la propaganda emanata in urma cu patru ani din „scandalul poneiului roz”. E mai comod asa. E mai spectaculos. Dar e si mai malign.

Nu pentru lustruirea ego-ului lui H.R.Patapievici am scris acest text (l-am criticat atunci cand a fost cazul). Ci pentru a demonstra ca in Romania, chiar si atunci cand exista o institutie publica eficienta, o ignoram din cauza mormanelor de propaganda aruncate peste. Apoi deplangem lipsa modelelor de reusita in societatea romaneasca in care (vai!) „nimic nu functioneaza”.

PS. Pentru curiosi si de dragul preciziei, reproducem mai jos textul (revista Flacara, nr.1/2002) pe baza caruia H.R.Patapievici a fost acuzat la Timisoara de anti-romanism si ofensa nationala adusa lui Mihai Eminescu.
  
„Eminescu nu mai e la moda deoarece nu mai ‘da bine’. Explicatia nu e nici abisala, nici etnopsihologica, ci banal sociologica. Daca ne gandim ca doar cu 20 de ani in urma Eminescu mai era inca “omul deplin al culturii romane” – acum, notiunile insesi de ‘deplin’ si de ‘cultura’ au devenit suspecte din punct de vedere politic –, intelegem amploarea prabusirii cotei lui Eminescu la bursa valorilor proclamate la lumina zilei. In timp ce Caragiale pare a nu avea nici un cusur, de Eminescu am inceput sa ne jenam. Rasturnarea fata de perioada interbelica e completa. Pe atunci, Caragiale era suspect, Eminescu era recept; azi, Eminescu a devenit suspect, Caragiale este in mod eminent recept. Pentru noua tabla de valori acceptate, Caragiale a fost gasit ‘politic corect’, in timp ce punerea lui Eminescu la patul lui Procust al noului canon importat din ‘tarile progresiste’ a aratat fara dubiu ca fostul poet national al Romaniei clasice e ‘politic incorect’.

Cum ar fi putut fi altfel? Ca poet national, Eminescu nu mai poate supravietui, deoarece noi iesim azi din zodia nationalului. Poet canonic Eminescu nu mai poate fi, deoarece revolutia sociologica din învatamantul superior care a avut loc dupa 1990 a adus la putere studiosi care fac alergie la auzul cuvantului canon si manifesta tendinta sa puna mana pe revolver cand aud cuvantul traditie. Profund el nu mai poate fi considerat, deoarece categoria profundului, nefiind postmoderna, nu mai e prizata de intelectualii progresisti.

Interesant Eminescu nu mai poate fi, deoarece tot ce e interesant in Eminescu e pur german, iar azi nu se mai considera interesant decat ce vine din zona anglo-saxona, care e contrariul germanitatii. Din punct de vedere politic, Eminescu pare a fi irecuperabil.

Categoriile lui Eminescu? Azi, nimeni nu mai poate vorbi despre sursele originare ale sensibilitatii sale fara a trebui sa puna totul intre ghilimele, adica fara a face cu ochiul, fara a-si cere scuze ori fara a-l scuza, luandu-l de fapt peste picior. Intr-o epoca in care viziunile mai sunt licite doar la cinema (ceea ce i-ar fi placut lui Max Weber), Eminescu nu ne mai poate aparea decat ca exasperant de invechit. Or, se stie, supremul argument impotriva cuiva, azi, este sentinta ‘esti invechit’. Iar cultura romana din ultimii ani, in lupta pentru integrare euro-atlantica, nu doreste decat sa scape de tot ce este ‘invechit’ – adica sa fie progresista.

Pentru nevoia de chip nou a tinerilor care in cultura romana de azi doresc sa-si faca un nume bine vazut in afara, Eminescu joaca rolul cadavrului din debara. Sec spus, Eminescu nu mai este azi actual deoarece cultura romana, azi ca si ieri, se dovedeste a nu fi decat o cultura de sincronizare. Ea inca nu isi permite sa nu fie in pas cu modele.”

de Vlad Mixich HotNews.ro