Un dosar redeschis: Mioriţa

La începutul anului, am publicat la Editura Paideia trilogia Mioriţa, o carte adresată cititorului interesat de soluţiile date într-un dosar celebru al literaturii şi culturii române, iar acum cîtva timp am citit cu interes în revista Observator cultural eseul „Cine salvează Mioriţa?“ de Miscolcyz Ambrus. Aşa se face că retrospectiva rezultatelor unei munci care mi-a consumat mulţi ani de viaţă reprezintă, implicit, şi o evaluare a punctelor de vedere exprimate de cercetătorul maghiar şi, de ce nu?, un răspuns pertinent la interogaţia din titlul autorului maghiar. Ea mi-a reamintit, deşi îl credeam uitat, semnalul de alarmă care-mi alerta gîndul rămas liber după 1990. Observam, pentru prima dată, că familia semantică a Mioriţei căzuse în deriziune publică. În zadar se învăţa la şcoală şi-i fuseseră dedicate studii erudite, masa cititoare de ziare se obişnuise cu sensurile depreciative ale mioriticului. În străinătate, în cercurile diplomatice pe care Alecsandri a crezut că le-a sensibilizat cu poemul său, reprezentanţii români nu se simţeau în largul lor cînd trebuiau să explice crima fratricidă. Din ce în ce mai adîncit în bibliografia fără sfîrşit a Mioriţei, îmi dădeam tot mai bine seama că s-a vrut mult de la acest text, cuvintele lui ducînd în cîrca lor literală sensuri din ce în ce mai grele. Dacă ar fi fost vorba despre un obiect, aş fi spus că Mioriţa a fost folosită pînă la urzeală. Dar, în cazul meu, tocmai aflarea urzelii s-a constituit în scopul cercetării.

Criza paradigmei „Mioriţa – varianta Alecsandri“

Acum, ajuns la finalul cercetării şi, sînt convins, al acestui dosar secular, văd toate acestea ca semnale clare ale crizei profunde în care intrase vechea paradigmă care guvernase cîmpul cercetării mioritice pînă în ultimul deceniu al secolului al XX-lea. Istoria ei stă sub semnul măştii şi secretului. Se evită, într-o formă sau alta, să se spună adevărul. Şi totul a pornit de la Alecsandri şi tertipurile lui inocente care, în cazul special al poemului Mioriţa, au atins culmile disimulării. Poetul şi editorul de folclor nu a lăsat manuscrise pe care, studiindu-le, cercetătorul să vadă cum a lucrat, formele de trecere, îndreptările etc. – cum a fost în cazul lui Eminescu. Totul este trecut „pe curat“, aşa că au rămas pentru viitor numai declaraţiile poetului în faţa credulităţii ori a îndoielii cercetătorilor.

Dosarul Mioriţa s-a deschis odată cu publicarea baladei, la 18 februarie 1850. În scrisoarea care o însoţea, poetul Vasile Alecsandri îl informa pe Alexandru Hurmuzachi, redactorul revistei Bucovina din Cernăuţi, că Mioriţa i-a fost adusă „împreună cu multe altele“, de Alecu Russo, care o descoperise la Soveja, în martie 1846. În ediţia definitivă din 1866 a Poeziilor populare ale românilor, Alecsandri apare el însuşi ca autor al descoperirii, iar locul şi data devin muntele Ceahlău, 1842. Indiferent de aceste inconsecvenţe, care, de fapt, erau ezitările unui produs de laborator poetic în simularea identităţii folclorice, consecinţele privind cercetarea originii textului au fost următoarele: la mijlocul secolului al XIX-lea, balada Mioriţa se găsea în circuitul folcloric din Moldova. Toţi folcloriştii şi istoricii literari au dat crezare spuselor poetului-editor al baladei Mioriţa, observînd, totodată, că varianta culeasă de Alecsandri ar fi fost „înfrumuseţată şi completată“ de acesta. Pe astfel de temeiuri s-a constituit paradigma „Mioriţa – varianta Alecsandri“, care va tutela investigaţiile, fie folcloristice, fie istorico-literare, mitologice sau filozofice ale baladei.

Mioriţa nu este operă folclorică

„Locurile comune“ vizitate de domnul Miscolcyz Ambrus se înscriu în acest perimetru vizionar. Cercetătorul maghiar aduce în discuţie două texte care sînt atestate înainte de 1850. Primul a fost descoperit acum două decenii, alături de alte creaţii folclorice, într-unul din caietele căpitanului Ioan Şincai, datînd de la sfîrşitul secolului al XVIII-lea. El reprezintă rezultatul contaminării unei variante a colindei păcurarilor din zona Bistriţa-Năsăud cu o doină ce se cînta la despărţirea miresei de familia ei şi cu o variantă locală a baladei Şarpele. Personajul „mioarei zdrăvioare“ este doar semnalat şi nu are un rol anume în schema epică a cîntecului. Apariţia lui nu trebuie să surprindă, întrucît în colindele transilvane mioarele se adresează lui Dumnezeu, sar, dansează – ca personaje cu rol apotropaic, de fecunditate şi fertilitate, în jocurile cu măşti animaliere. Alteori, mioarele denumesc prietenele flăcăilor care joacă aceste măşti în timpul colindatului. Dacă vom compara mioara „zdrăvioară a păcurarului mic şi străinel“ din acest text cu Mioriţa baciului moldovean – la care s-a făcut trimitere –, observăm că ea nu intervine, cum se întîmplă în baladă, în relaţia stăpînului său cu păcurarii mai mari care sînt veri primari, formula de adresare „drajii mei verişori“ excluzînd-o din actul comunicării.

Al doilea text datat înainteaMioriţei a fost cules în 1843 de preotul maghiar Petras Ince Janos, din satul Cleja de lîngă Bacău. Acest cîntec ceangăiesc are două părţi: prima parte este o adaptare a unui tip de colind al păcurarilor, bazat pe regimul metric de 5/6 silabe şi caracterizat prin apariţia episodului mamei ciobanului. Mesajul transmis de păcurarul care va muri nu mai depăşeşte textul colindei către un destinatar anume care-i aşteaptă urarea şi felicitarea, ci se închide în doritul receptor matern. Acest tip de variantă a colindei păcurarilor a pierdut conştiinţa relaţiei imaginilor sale verbale cu imaginile teatrale ale jocului cu măşti de cerb, turcă şi bloj. În varianta maghiară, păcurarii mai mari şi veri primari devin tătari haini, iar ciobănelul mic şi străinel – dalbul ciobănaş. A doua parte trimite la un cîntec de priveghi care se cînta în comunităţile maghiare la căpătîiul tinerilor morţi necăsătoriţi. El face parte dintr-un vechi ritual – dansul nunţii mortului –, în care tinerii „sînt consideraţi miri şi mirese ai căror parteneri sînt pe lumea cealaltă“ (am citat din monografia lui Adrian Fochi). Versurile „Ieri m-am însurat“ şi întrebarea mamei „Ce face fiu-meu în noaptea asta?“ ne situează în cea de-a doua noapte de la decesul „dalbului ciobănaş“. Comparaţia cu balada Mioriţa evidenţiază „lipsa episodului oii năzdrăvane“, dar şi prezenţa temei „nunţii ciobanului“ în textul ceangăiesc.

Atît varianta de colind din secolul al XVIII-lea, cît şi cîntecul ceangăiesc atestat în 1843 arată pînă unde a putut evolua colinda păcurarilor în procesul desacralizării ritualului colindatului şi al contaminărilor fireşti în circuitul oral tradiţional. Cu alte cuvinte: dacă folcloriştii sînt de acord că ordinea genezei rînduieşte colinda păcurarilor înaintea baladei Mioriţa, cele două texte reprezintă testul crucial care dovedeşte că Mioriţa nu este o operă folclorică. Întrucît textul baladei Mioriţa apare în 1850, deci la 7 ani de la culegerea cîntecului de la Cleja, rămîn de adus la lumină sursele şi/sau temeiurile de credinţă care l-au ghidat pe Vasile Alecsandri în compunerea celebrei balade.

Fenomenul mioritic – o nouă paradigmă

Nicolae Manolescu este primul care a negat afirmaţia-laitmotiv „Mioriţa – varianta Alecsandri“, semnul vechii paradigme, punînd în loc o alta – „Mioriţa este capodopera lui Alecsandri“. Toate ipotezele criticului şi istoricului literar mi s-au părut pertinente, iar demonstraţia sa, construită în jurul conceptului de scriitură poetică, mi-a ghidat înaintarea în textura neaşteptat de complicată a descifrării concrete a fenomenului mioritic. 

În cele trei rapoarte de cercetare care compun volumul Mioriţa am prezentat pe larg elementele noii paradigme în înţelegerea acestui fenomen unic în cultura română. Primul raport, „Vasile Alecsandri şi cazul Mioriţa, o anchetă literară“, cuprinde demonstraţia istorico-literară a ipotezei conform căreia Vasile Alecsandri este autorul baladei Mioriţa, precum şi reconstituirea vers cu vers a genezei acestei capodopere. 

În al doilea raport de cercetare – „Tainele Mioriţei“ –, fac o lectură mitico-simbolică a poemului lui Alecsandri, pornind de la apartenenţa autorului la ordinul francmasonic. La final, partea a treia a investigaţiei – „Masca păcurarului“ – este realizată cu mijloacele etnografiei şi folcloristicii şi se ocupă de colinda păcurarilor – sursa textuală originară a fenomenului mioritic –, descifrînd obîrşia ei la trecerea de la ritualul jocului cu măşti animaliere la structura compoziţională a cîntecului de urare şi felicitare.
Sintagma „fenomen mioritic“ denumeşte, prin urmare, un model genetic format din trei componente principale: jocul cu măşti animaliere, colinda ardeleană a păcurarilor şi poemul Mioriţa. Specificul celor trei constituienţi îl reprezintă masca – sub forma măştii teatrale, în cazul jocului turca sau cerbuţul, şi a măştii de cuvinte, în cazul celor două componente literare. Colinda păcurarilor ascunde, sub un scenariu pastoral, un ritual avînd ca personaj principal o divinitate ancestrală – taurul celest. Autorul, probabil preot ardelean, a introdus în structura compoziţională a cîntecului de urare şi felicitare, cîntat de ceata de colindători în curtea fiecărui gospodar al satului în sărbătorile Crăciunului şi Anului Nou, cimilitura şi alte jocuri de cuvinte, tocmai pentru a voala conţinutul păgîn al textului.
Masca verbală construită de acest mare poet necunoscut din Transilvania este perfectă: afirmaţia „sînt trei păcurari cu oile după ei“ ascunde ceata de colindători – oile – care-i urmează pe conducătorii lor îmbrăcaţi cu cojocul întors pe dos – asemenea păcurarilor; „cei mai mari îs veri primari“ trimite gîndul naiv către relaţia de rudenie, cînd, de fapt, este vorba despre vîrful unei ierarhii, văr primar denumind aici un rol de prim rang într-un ceremonial. Acest termen compus a apărut în zona Banatului şi a Munţilor Apuseni la intersecţia dintre cuvîntul sîrbesc dever, care înseamnă, în ceremonialul nupţial, conducătorul miresei, cu sinonimul său românesc vornic primar; versul „cel mai mic e străinel ca o lună de inel“ arată că cealaltă mască are talia mai mică decît a păcurarilor mai mari şi este necunoscut, dar seamănă cu „luna cînd e inel“, deci cu luna nouă... Aşa am ajuns în domeniul cimiliturilor, unde luna nouă este văzută ca un „bulgăre de aur cu coarne de taur“; iată cum cojocul întors pe dos şi capul cu coarne de taur dau masca integrală a turcii...
Cheia acestui cîntec de urare – de negăsit pînă acum – o reprezintă asemănarea dintre capul măştii de turcă şi craniile de animale încornorate pe care oamenii de la ţară aveau obiceiul să le pună pe gardurile de ţarini şi pe strungile de oi pentru a le apăra de vrăji, animale de pradă, boli etc. Cînd personajul mascat cere să fie omorît şi îngropat în strungă, el, actorul, cere de fapt, în termeni proprii, să i se scoată capul măştii de taur şi să fie împlîntat în gardul strungii sau în mijlocul staulului de oi ale gospodarului colindat. În acest fel, componenta principală a măştii trece din ritualul jocului cu măşti în obiceiul craniilor. 

Sursele folclorice ale Mioriţei

Moses Gaster observase, în 1883, că sub aspect formal Mioriţa are aceeaşi „scenerie“ cu o variantă a colindei păcurarilor publicată de At.M. Marienescu în colecţia sa de Colinde din 1859; că mioriţa năzdrăvană se găseşte în „colinda care-i precede imediat la Marienescu: Păcurarul şi mieluţa“. Iar măicuţa bătrînă se regăseşte „cu aceleaşi cuvinte“ în cîntece populare culese din Dobrogea de Burada, cu deosebire numai că „sceneria“ e schimbată. A fost un semnal foarte puternic. Mai apoi, în scrisoarea către Ubicini, de pe la 1857, document autobiografic esenţial, am găsit o destăinuire a lui Alecsandri: „am căpătat o astfel de uşurinţă de elaborare în acest gen, încît îmi vine adesea de a lega diferitele părţi ale unei balade cu versuri de-ale mele şi de a le regăsi mai tîrziu aceste versuri în gura vreunui bătrîn, care-mi recita o legendă necunoscută“.
Am avut norocul să descopăr şi un circuit informaţional inedit. În 1844, revista Propăşirea din Iaşi anunţa că „D. Alecsandri, dorind a îndeplini colecţia ce au făcut de cîntece populare a românilor, pînă a nu le pune încă sub tipar, pofteşte pe toţi cititorii Foii ştiinţifice şi literare ce vor cunoaşte şi vor avea asemine poezii populare să binevoiască a le împărtăşi d-sale, avînd sigura făgăduinţă din parte-i că vor primi gratis cîte un exemplar din acele cîntece, cînd vor ieşi la lumină“.
Anunţul trece munţii la Braşov, în paginile revistei Gazeta Transilvaniei, la care erau abonaţi intelectualii satelor şi şcolile de la Blaj. În urma anunţului, Alecsandri primeşte, printre alte texte scrise de cîntece populare, colinda păcurarilor, colinda Păcurarul şi mieluţa, balada Fratele şi sora, ciclul de balade ale Novăceştilor. Argumentul acestei presupoziţii este unul indirect: peste numai 13 ani, discipolul său, At.M. Marienescu, făcînd apel la presa transilvană şi adresîndu-se aceleiaşi mase de posibili informatori, va primi texte cît pentru un volum de colinde şi două de balade. Între ele: colinda Păcurarul şi mieluţa, colinda păcurarilor, pe care, după modelul Mioriţei maestrului său, o va îndrepta sub forma Judecata păcurarilor (1859). Baladele Novăceştilor tînărul avocat le ştia din copilăria petrecută în Banat. Dacă – m-am gîndit – le-a primit un tînăr student susţinut de mitropolitul Andrei Şaguna, de ce să nu le fi primit şi poetul moldovean Vasile Alecsandri, autorul poeziei Hora, din 1843, care a mers direct la inima transilvănenilor, devenind cîntec popular? El era deja un scriitor preţuit în Ardeal, iar publicarea anunţului de către George Bariţiu constituia o garanţie în plus pentru seriozitatea şi caracterul naţional al iniţiativei tînărului moldovean. Circuitul informaţional se închide cu o notă de subsol din volumul Folcloristica română de Gheorghe Vrabie, unde aflu că, prin intermediul familiei Hurmuzachi, primul volum de Balade, din 1852, cu Mioriţa în frunte, a trecut în Ardeal în peste 40 de exemplare, la destinatari anume desemnaţi de Alecsandri. Şi m-am gîndit că acesta era semnul că el primise din această zonă folclorică texte scrise de cîntece populare.
În primăvara lui 1846, prietenul Alecu Russo îi aduce de la Soveja mai multe însemnări cu texte ale baladelor Corbea, Joi de dimineaţă, Toma Alimoş... Dovada acestui lucru este tot una indirectă: de cîte ori se mai referă la recluziunea lui Alecu Russo la Soveja, Alecsandri nu mai vorbeşte de culegerea Mioriţei, aşa cum o făcuse în scrisoarea care însoţea textul baladei ce va fi publicat în revista Bucovina din Cernăuţi, la 18 februarie 1850, ci aminteşte de „cele cîteva balade“ aduse de acesta. Întrucît nu le-am găsit menţionate în volumele din 1852 şi 1853, am presupus că sînt balade munteneşti – Russo le numeşte cîntece olteneşti – şi că au o anume legătură cu Mioriţa.

Poetul moldovean Vasile Alecsandri scrie balada Mioriţa

Scrierea baladei Mioriţa face parte integrantă din proiectul cultural al programului revoluţionar moldovean şi muntean de la 1848 de aducere la lumină şi de traducere în principalele limbi europene a cîntecelor populare româneşti. Realizarea acestui proiect a revenit tînărului prozator, dramaturg şi poet naţional Vasile Alecsandri. Şi el şi-a asumat misia patriotică într-un context avînd drept coordonate: balada = dovezi ale romanităţii românilor, cititor-ţintă = străin, finalizare = traducere. Texte de export. Alecsandri a pus în lucru toată experienţa lui literară pentru a scrie această capodoperă. Era „poet de ocazie“, cum îl caracterizează G.C. Nicolescu, şi a avut nu numai prilejul care să-i declanşeze procesul creativ, ci şi abilităţile, motivaţia şi sursele pentru a scrie balada. El învăţase de unul singur cum se compune în acest gen. Modele şi, nu peste mult timp, sursă de inspiraţie i-au fost baladele sîrbeşti din ciclul Novăceştilor, care circulau în zona Banatului. Mai cred că, deşi e amintită abia în notele de la volumul doi al baladelor, Colecţia cîntecelor populare ale sîrbilor, tradusă în limba franceză de August Dozou (Dentu libraire – éditeur Paris), i-a fost la îndemînă de la început. 

În privinţa abilităţilor tînărului literat moldovean, din 1840, cînd a fost nevoit să creeze piese româneşti, îi sînt puse în valoare atît mobilitatea şi agerimea minţii, cît şi darul localizărilor unor subiecte şi tipuri de personaje preluate din repertoriul francez. Charles Drouhet a demonstrat convingător acest lucru. Chiar Cocoana Chiriţa – un fel de Mioriţa a operei sale dramatice – „e una din cele mai reuşite şi mai populare adaptări ale poetului, un tip de împrumut, dar minunat de bine localizat“. Încă de la 1845, poetul dovedeşte şi capacitatea de a crea poeme pe baza unui plan propus de altcineva.
Motivul care l-a determinat pe Alecsandri să compună balada Mioriţa şi alte balade incluse în cele două volume, din 1852 şi 1853, este următorul: el a fost, pînă la Unirea Principatelor de la 1859, poet moldovean, iar în Moldova repertoriul de balade nu era prea bogat. De aceea, scriind baladele Mioriţa, Mihu Copilu, Codreanul, Păunaşul codrilor sau localizînd altele, cum ar fi Toma Alimoş, Vasile Alecsandri a vrut să acopere acest neajuns.
Poetul nu şi-a asumat paternitatea baladei, întrucît, am considerat, numele său era, oricum legat de realizarea operei naţionale Poezii populare ale românilor, ce avea ca explicaţie la titlu „adunate şi întocmite de Vasile Alecsandri“. Acestei motivaţii i se mai poate adăuga una, care ţine de preţuirea pentru prietenul său Alecu Russo. Poemul acestuia, Cîntarea României, scris în franceză, a fost tradus de Nicolae Bălcescu şi publicat în revista emigraţiei române de la Paris în toamna lui 1850 ca fiind descoperit într-o mănăstire din Carpaţi. De sacrificiul dezinteresat al lui Russo n-au ştiut decît Bălcescu şi Alecsandri. Şi Russo a murit fără a avea operă... Nu era cazul lui Alecsandri. Cu atît mai mult, el nu numai că a construit o adevărată legendă în jurul descoperirii Mioriţei, dar, lucru neaşteptat, a şters şi posibilele urme ale muncii sale de creaţie.
Balada Corbea, cu circulaţie atestată şi în Vrancea, conţinea motivul omorului ca nuntă şi pe cel al mamei care îşi caută fiul – motive centrale şi înMioriţa. Dar versurile respective nu apăreau în balada Corbac – o prelucrare făcută de Alecsandri. Tot astfel a procedat cu versurile dintr-o variantă a baladei Toma Alimoş, unde apropierile de motivele din Mioriţa sînt în serie: relaţia om-animal, obiectele de la mormînt, tabloul cu plîngerea codrului şi cel cu lacrimile calului. Aceste versuri din Toma Alimoş, se mai găsesc în varianta publicată de Alecsandri, ci doar în note... Cazul cel mai evident de ştergere a ur-melor este cel al baladei Joi de dimineaţă, cu circulaţie atestată şi în Vrancea, de unde poetul a luat pentru Mioriţa motivul maicii bătrîne care-şi caută fiul rănit, dar textul nu mai apare în culegerea sa.
Colinda ardeleană a păcurarilor i-a oferit structura narativă a viitoarei balade. Aici se va produce o trecere de nivel – de la un cîntec ritual la unul lirico-narativ – de care n-au fost conştienţi nici Alecsandri şi nici cercetătorii fenomenului mioritic, întrucît astfel de texte, cu un nucleu epic abia schiţat, pornind de la un ritual cu funcţie magică, dar suficient pentru a transmite o urare, nu circulau în Moldova. Aşa se face că el a fost convins că a primit din Transilvania un fragment de baladă pe care, cu toate completările aduse prin introducerea mioarei năzdrăvane, a nunţii mioritice şi a măicuţei bătrîne, îl considera tot neterminat – „Eu nu cred să fie întreagă“ –, adăugîndu-i, la primele ediţii, rînduri de puncte de suspensie. Iată cum s-a produs trecerea de la colinda primită din Transilvania la noua baladă: păcurarii din colindă, care nu erau păstori de oi, ci colindători acoperiţi cu măşti rituale, devin în textul lui Alecsandri ciobani adevăraţi; verii primari, adică primii în ierarhia cetei de colindători mascaţi, respectiv blojul şi conducătorul turcii, pe care mai încolo cel mic îi numeşte fraţi – fiind toţi membri ai unei confrerii tradiţionale din timpul sărbătorilor Crăciunului şi ale Anului Nou, percepuţi de Alecsandri ca rude de sînge şi trimişi la noţiunile de fraţi români şi ramurile românilor...; aşa au apărut, în baladă, personajele masculine – ungureanul, vrînceanul şi moldoveanul; ele trebuiau să se întîlnească, iar transhumanţa, ca idee de construcţie (neevidentă în text), îşi face apariţia; legea din colinda pe care o primise din Transilvania şi care urma să i se facă păcurarului mic şi străinel ca o lună de inel, adică turca sau cerbuţul, care denumea un rit în cadrul unui obicei – acela în care unul dintre cetaşi trăgea cu arcul, iar masca murea –, devine legea crudă a sorţii, despre care Alecsandri vorbeşte în proza de tinereţe – tot o idee de construcţie a eşafodajului baladei. În comentariul pe care-l trimite, odată cu textul Mioriţei, lui Alexandru Hurmuzachi, la 1 februarie 1850, apar aceste idei, dar nu cum erau în adevăr, ca idei ale celui care tocmai încheiase munca la acest text, ci ca simple impresii ale unui lector inocent... Alecsandri a fost un geniu al disimulării.
După modelul Toma Alimoş, era nevoie de un animal însoţitor al ciobanului moldovean. Într-un text primit tot din Ardeal, o oaie vorbea cu Dumnezeu, îi promitea daruri, numai să nu le vîndă... Poetul nu avea cum să ştie că şi aici era vorba tot de o mască zoomorfă dintr-un ritual de fecunditate şi fertilitate, aşa că o percepe ca pe un personaj de basm, năzdrăvan... Ce ar trebui să facă în noul text şi cum s-o introducă în schema epică? Răspunsul l-a găsit în balada Gruia lui Novac, unde corbul mesager este trimis de bătrînul tată să afle unde este fiul său; acesta pleacă, îl vede pe Gruia că e la ananghie şi se întoarce cu mesajul la bătrînul care tocmai mînca: „Lasă cina la Domnul/ Şi cuţitul, la locul,/ Că-ţi potopesc feciorul!/ Că vineri de dimineaţă/ Vrea să-i ia a lui viaţă...“. Acelaşi ton ultimativ va avea şi Mioriţa: „Drăguţule bace,/ Dă-ţi oile-ncoace... (…) / Că l-apus de soare/ Vreau să mi te-omoare...“. Ca personaj, Mioriţa este construită după o schemă narativă pe care Alecsandri o învăţase tot din baladele Novăceştilor: după un debut calm, urmat de comportamentul deosebit al unuia dintre personaje, vine întrebarea altui personaj care încearcă să clarifice situaţia, avansînd o interpretare disjunctivă „ori..., ori...“ şi, ca final al episodului, răspunsul personajului-problemă, altul decît alternativele propuse.
Asemenea tuturor cuvintelor din baladele îndreptate de el, şi numele Mioriţa a trecut prin filtrul ideologic al lui Alecsandri. Acest cuvînt nevinovat, obţinut prin dubla diminutivare a lui „mia“ – „mia“, „mioară“, „mioriţă“ –, este argument pentru romanitatea românilor, cum e şi cuvîntul „drăgulică“: „Aşa, din dragă românul face drăguţă, ş-apoi drăguliţă sau drăgulică, precum face italianul din caro, carino, carinetto. Una din calităţile cele mai vederate ale poporului nostru este caracterul său blînd, simpatic şi dezmierdător“. Versurile din balada Fratele şi sora i-au sugerat rolul de naşi ai Soarelui şi Lunii în nunta mioritică: „Soarele şi Luna/ Mi-au ţinut cununa“; acolo, sora îi răspunde fratelui care voia să o ia în căsătorie: „La biserică n-oi pleca,/ Păn ce tu nu ţi-i chema/ Sfîntul Soare/ Nănaş mare,/ Sfînta Lună/ Mare nună,/ Şi steluţe/ De druşcuţe/ Luceferii vătăşeii/ C-aceia-s mai frumuşei/ Să ne fie drag cu ei“.

Pe la 1844, Alecsandri îşi construise o filozofie a sufletului poetic, iar versurile Mioriţei curg pe pînza freatică a eseului Românii şi poezia lor, în care istoria şi datinile neamului sînt descoperite de tînărul întors la obîrşii ca minuni ale vieţii sale care merită să fie trăită pentru a le îmbogăţi. Şi acum semnătura finală. Este vorba despre versul „Pe l-apus de soare“. În viziunea tînărului Alecsandri, schiţată în textele în proză, acest interval de timp are un rol crucial: acum natura se pregăteşte de misteriile nopţii; omul participă la aceste transformări macrocosmice schimbîndu-şi gîndul: în prim-plan se situează inima ca organ al sufletului impresionabil, gîndirii diurne, strict raţionale, luîndu-i locul meditaţia. Sub cupola apusului de soare din Mioriţa, atitudinea ciobanului moldovean pare să devină de înţeles: asemenea tuturor oamenilor din lume aflaţi în amurgul unei zile, el îşi mută gîndul; de la realitatea ameninţătoare, felul concret în care va trebui să-şi apere viaţa şi turma la taina morţii, închipuindu-şi că va muri; ce se va petrece în această situaţie neobişnuită? Imaginile i se derulează în minte odată cu vorbele către mioară, iar reacţiile la ceea ce vede îi sînt dictate de inimă.

Mioriţa cultă şi Mioriţa folclorică

Cînd primul volum de balade, în frunte cu Mioriţa, trece peste munţi, în Transilvania, în 1852, creaţia lui Alecsandri se întîlneşte cu sursele sale ardelene. Prin regăsirea izvoarelor la ele acasă, balada Mioriţa va fi pregătită de intelectualii satelor pentru a intra în circuitul oral al genului cîntecelor bătrîneşti. Textul lui Alecsandri era un produs al scriiturii conceput pentru un cititor străin erudit. Acum el trebuia să devină un text oral pe înţelesul ascultătorilor autohtoni analfabeţi, dar buni cunoscători ai vieţii rurale.
Aşa a apărut varianta orală-model, numită astfel întrucît sub această formă Mioriţa intră în repertoriul lăutarilor – profesioniştii genului –, străbătînd cu ei Transilvania, Oltenia, Muntenia, Vrancea, pînă în Moldova, la Vaslui, în 1876. Dovada acestui lucru a constituit-o varianta publicată în revista Albina, Viena, 1867. În variantele Mioriţei folclorice, rolul mioarei se restrînge, elementele etnografiei pastorale îşi ocupă locul cuvenit, iar mărcile Mioriţei culte – gura de rai, mioriţa, nunta mirifică, autoportretul – dispar. Cel mai puternic argument al filiaţiei transilvane a Mioriţei folclorice îl reprezintă termenul „veri primari“: cu originea lui atît de specială, el tranşează discuţia privind sursa celor mai vechi atestări ale formelor locale ale baladei Mioriţa.

Sînt convins că noua paradigmă a înţelegerii fenomenului mioritic, aşa cum am dezvoltat-o în cartea mea, oferă cunoaşterea clară şi distinctă de care era atîta nevoie, apropiindu-ne de firea adevărată a lucrurilor. Paradoxul unui presupus autor analfabet care ar fi conceput asemenea minunăţii poetice a dispărut. Atît autorul colindei păcurarilor, cît şi autorul baladei Mioriţa sînt oameni culţi ai timpului lor, cu un bogat fond sufletesc şi spiritual, şi profesionişti ai genurilor poetice respective. Desluşirea operei lor în sălile de clasă poate răspunde aşteptărilor şi exigenţelor noilor generaţii, jocul de sens şi imagistica strălucită deschizînd mintea tînără către întîmplări palpitante. A reda familiei Mioriţei nobleţea înălţimii şi autorităţii spirituale, şi creatorilor ei – onorurile ce li se cuvin – va fi dovada clară a cîştigării adevăratei libertăţi. Greul abia acum începe.
Autor: Alexandru BULANDRA
Alexandru Bulandra este cercetător literar, autor al studiilor şi eseurilor Nevoia de poveste,Experimentul Iov (2008) şi Minunata istorie a Cărţii lui Iov(2011), apărute la Editura Paideia.