Sînt cazat la Hotel Al Gobbo, camera zece, etajul doi. Stau pe pervaz, încă nu îndrăznesc să cobor în stradă. Văd o mare parte din Piaţa San Geremia, Biserica San Geremia şi Palatul Labia, dar încă nu ştiu ce văd. Deocamdată încerc să respir liniştit, să mă bucur de faptul că am ajuns cu bine la Veneţia şi că m-am închis în camera de hotel. În piaţă, chiar prin faţa hotelului, se scurge şirul neîntrerupt de turişti: limbi străine, rase, religii, vîrste. Rîsete, chemări. Şuvoi de chipuri. Cu toţii par a şti încotro se îndreaptă. E duminică, încă nu am nimic de făcut. Aş bea o cafea, dar nu îndrăznesc să cobor la recepţie ori la o terasă. Numai în piaţă, de la fereastră, văd trei terase. Închid obloanele verzi, se face aproape întuneric, mă lungesc în pat. Sînt la Veneţia, îmi spun, sînt la Veneţia, şi vorbele acestea încep să contureze camera, pînă cînd adorm.
Mă trezeşte telefonul, e Florin Bican, vocea lui blîndă, egală îmi face bine. Ne plimbăm, se înserează, casc ochii, încerc să mă obişnuiesc cu apa verzuie a canalelor, poduri poduri poduri. Senzaţia inconfortabilă că nu m-aş descurca singur, că m-aş rătăci. Mă uit la obloane, la acoperişuri, apoi mai departe la cer. Vînzători ambulanţi, unii mai agresivi, alţii deja obosiţi. Nu mă interesează mărfurile lor. Acum mă interesează să merg, să ating pereţii şi zidurile, pilonii podurilor, să mă uit la ambarcaţiuni, să observ oamenii aşezaţi pe terase, de-a lungul canalelor.
Citesc, mai degrabă din reflex decît din curiozitate ori din interes, plăcuţele indicatoare: Fondamenta Venier, Campiello dell’Anconnetta. Apoi ajungem în Campo Santa Fosca, o mică piaţă, cu statuia lui Paolo Sarpi în centru. Florin îmi arată clădirea care găzduieşte sediul ICR Veneţia. Palatul Correr. Îmi ridic privirea, văd trei drapele cuminţi fluturînd agale: al Italiei, al României şi al Uniunii Europene. Nu sînt sigur că aş reuşi să refac drumul singur de la Institut la hotelul unde sînt cazat. Deocamdată am impresia că nu-mi pot lua nici un fel de repere. Poate că sînt dominat de frumuseţea locului în care mă aflu, fascinat de canale, de şuvoiul neîntrerupt al turiştilor, ori poate că pur şi simplu oboseala e de vină. Prezenţa lui Florin Bican mă linişteşte, mă îndeamnă să casc gura pe mai departe. În zece minute aud nenumărate limbi străine. Îmi amintesc de Thomas Bernhard, cel care obişnuia să trăiască mai multe luni pe an în locuri unde nu ştia limba, asta îl ajuta enorm la scris, zicea el. Nu că aş fi ajuns la Veneţia cu gîndul de a scrie. Nici vorbă. Nu m-am dus niciodată undeva cu acest gînd. Dacă s-a întîmplat bine, dacă nu, tot bine. Aici voi scrie cel mult cîteva ilustrate pentru prieteni.
S-a înnoptat, ne cumpărăm una-alta de-ale gurii, apoi ne întîlnim cu unul dintre traducători, Gabriele di Palma. E unul dintre tinerii traducători care au trecut pe la atelierele lui Florin Bican de la Mogoşoaia. Îl aşteptăm cîteva minute într-un patio. Pînă să revină, desfac o cutie de măsline. Stăm aşezaţi pe o bancă, înconjuraţi de ghivece cu flori, şi mîncăm măsline. Nu-mi dau seama cum de poate fi atîta linişte în acel patio. Apoi Gabriele revine, terminăm cutia de măsline şi după cîţiva paşi, ori cel puţin asta a fost impresia mea, ne trezim iar în mijlocul unei agitaţii incredibile. Ne întîlnim şi cu Danilo de Salazar, un alt tînăr traducător italian. Mergem toţi patru şi ne aşezăm pe jos, la marginea unui canal. Mă uit la ambarcaţiuni, ascult clipocitul leneş al apei. Mă întorc la hotel. Verific programul, văd că a doua zi dimineaţa se va face prezentarea celor trei scriitori invitaţi şi fiecare dintre ei îşi va prezenta perspectiva proprie asupra traducerii. Sînt convins că Ioana Nicolaie şi Mircea Cărtărescu se vor descurca de minune, dar mă întreb ce voi putea să spun eu despre traduceri, ce aştept eu de la traducători. De multe ori nu ştiu ce aştept de la mine ca scriitor, sau ştiu, dar am impresia că nu mă ajută la nimic. Aşa că, vorba englezului: văd cum trec puntea cînd ajung pe ea. Încep să disting un sunet pe care aveam să-l tot aud: cel scos de valizele cu roţi trase pe caldarîm. Dacă nu eşti suficient de bogat să-ţi permiţi un taxi acvatic, atunci nu ai de ales: trebuie să-ţi cari valiza pe străduţe, să urci şi să cobori poduri cu ea. Ceea ce am făcut şi eu. Să mergi la Veneţia cu o valiză fără rotile e curată nebunie. Mai bine faci ca mine: fără valiză. Înainte să adorm recitesc cîteva pagini din Julio Cortázar – 62. Modelo para armar.
„Ce mi-a făcut Mircea Cărtărescu. Iar!“
După acea primă noapte, amintirile mi se încîlcesc, nu mai ştiu cu exactitate cînd s-au petrecut lucrurile. Îmi amintesc doar faptele, unele cu o precizie înspăimîntătoare. Îmi amintesc de holul de la etaj din sediul ICR, foarte animat, în fiecare dimineaţă. Grija personalului (de la doamna director Joiţa, pînă la Alexandru Damian, cel care trebuia să se ocupe şi de pavilionul României la Bienala de Artă de la Veneţia) faţă de toţi cei prezenţi. Acolo ne întîlneam cu toţii, dimineaţă de dimineaţă, scriitori şi traducători, beam cafea sau ceai împreună, apoi treceam la treabă. Conferinţa lui Jan Willen Bos, traducătorul din română în olandeză, intitulată „Ce mi-a făcut Mircea Cărtărescu. Iar!“. În timpul conferinţei, cel mai detaşat se arată traducătorul norvegian Steinar Lone: îi dă mîna, tocmai a încheiat traducerea la Orbitor, Aripa Dreaptă. Conferinţa are succes, îşi dovedeşte utilitatea într-atît încît, în una din zilele următoare, traducătoarea franceză Laure Hinckel ne va citi şi ea despre dificultăţile întîmpinate la traducerea din Mircea Cărtărescu.
Primul meu atelier cu traducătorii. Mă aflu la aceeaşi masă de lucru cu Gerhardt Csejka, Bruno Mazzoni, Jan Willen Bos, Steinar Lone, Mauro Barindi (cel cu care am discutat despre romanul Adelei Greceanu, Mireasa cu şosete roşii), Alessandro Zuliani, Sigrid Nanut şi Clara Mitola. Aleg să povestim mai mult decît să discutăm direct pe text. Cu toţii vorbesc româneşte impecabil, ba mai mult, ştiu foarte multă literatură română, de la clasici la contemporani. Pînă la urmă revenim la text şi traducătorii încearcă să găsească un corespondent potrivit pentru cuvîntul căpic, care apare în romanul Apropierea. Le precizez ce înseamnă căpic pentru mine, dar mai mult nu pot face.
La al doilea atelier, miercuri, lucrez cu tinerii traducători italieni – Gabriele di Palma, Raluca Toma, Ileana Maria Pop, Maria Luisa Lombardo, Aronne Mapelli şi Jan Cornelius. Aleg să lucrăm pe un singur poem, un poem scurt. La final reiese, aşa cum mă aşteptam, că din poemul meu au ieşit atîtea poeme cîţi traducători. Sînt mulţumit de cum a decurs atelierul. Se dovedeşte iar că poezia e aproape intraductibilă şi că un singur vers prost tradus îţi poate dinamita întregul poem. Cred că în acea zi, discutînd despre experimentul cu poemul, Danilo de Salazar, cel nebun după poezia română, a zis că noi, poeţii, mai mult decît ei, traducătorii, trebuie să fim tot timpul poetically correct.
Al treilea atelier am hotărît să-l facem într-un spaţiu neconvenţional, aşa că Laure Hinckel, Lara Nenkovska, Joanna Kornas, Jan Cornelius, Florin Bican şi eu ne-am dus pe o terasă, la marginea unui canal, şi i-am rugat să traducă acelaşi poem scurt, fiecare în limba lui. A fost o după-amiază minunată, am ascultat poemul meu citit în franceză (Laure), în bulgară (Lara), în poloneză (Joanna), în germană (Jan) şi în engleză (Florin). M-am bucurat cînd, la sfîrşitul atelierului, Laure Hinckel mi-a zis că ea nu traduce poezie, dar că poemul meu a făcut-o să-şi dorească să traducă.
M-am simţit foarte bine în postura de scriitor român
Regret că nu am putut lucra cu alţi cîţiva traducători italieni: Angela Dalla Costa, Adele Tarditi, Clara Mitola, Serafina Pastore sau cu Georg Aescht (dar cu el voi mai avea ocazia să lucrez).
Nu-mi ies din minte peregrinările nocturne în compania tinerilor traducători italieni, zona Santa Margherita la miezul nopţii, plină de tineri, Piaţa San Marco văzută la trei noaptea, poveştile cu Florin, apariţiile nepămîntene ale lui Sigrid Nanut (Sigrid că da!), rîsul lui Gabriele, pipa lui Georg Aescht, antologia douămiismului recent apărută la Editura Compania, trecînd din mînă în mînă, apoi un trandafir pentru Miranda, cea care s-a transformat în Marinda, pentru a se dovedi apoi că de fapt era Matilde. Un tricou pe care mi l-au cumpărat tot tinerii traducători italieni, pe el scrie I’ve nothing to say. I’m a poet, un tricou, făcut de puşcăriaşele din Veneţia. Zilele cu Ioana, Mircea şi Gabriel, mai ales călătoria la Murano, Burano şi Torcello, însoţiţi de Bruno Mazzoni şi Jan Cornelius (privirea lui Mircea în apă pe cînd reveneam la Veneţia şi soarele incendiase marea!).
Nu vreau să închei înainte de a pomeni interesul uriaş al tuturor traducătorilor nu numai pentru literatura, ci şi pentru cultura română, în general, ceea ce a făcut să mă simt foarte bine în postura mea de scriitor român.
Pot spune cu mîna pe inimă că am fost poetically correct.