Portret Lluís-Anton Baulenas

Lluís-Anton Baulenas s-a născut în 1958 în cartierul Sant Andreu din Barcelona, a cărui viaţă tradiţională, potenţată de bogata imigraţie din alte regiuni ale Spaniei, se reflectă în scrierile sale, considerate o adevărată cronică a Barcelonei. A debutat ca dramaturg, dar a optat ulterior pentru naraţiune, devenind unul dintre cei mai cunoscuţi scriitori catalani contemporani, cu atât mai mult cu cât opera sa s-a bucurat de numeroase traduceri. Printre romanele sale se numără: Rampoines 451 ( Bun-de-nimic 451 , Columna, 1990); Noms a la sorra ( Nume în nisip , Columna, 1995, propus pentru premiul Sant Jordi, 1994); Alfons XIV (Columna, 1997, propus pentru premiul Sant Jordi, 1996); El fil de plata ( Firul de argint , Columna, 1998, premiul Carlemany, 1998 şi premiul Criticii Serra d'Or, 1999; apărut în traducerea românească a Mariei-Sabina Draga Alexandru la Editura Meronia în 2009); La felicitat ( Fericirea ,Edicions 62, 2001, premiul Prudenci Bertrana, 2000); Amor d'idiota ( Dragoste de nebun ,Edicions 62, 2003); Per un sac d'ossos ( Pentru un sac de oase , Planeta, 2005, premiul Ramon Llull, 2004; apărut în traducerea românească a Oanei Balaş la Meteor Press în 2010); Àrea de servei ( Popas pe marginea drumului , Destino, 2007); El nas de Mussolini (Proa, 2009; apărut în traducerea românească a Oanei Balaş la Meteor Press în 2010).

- Lluís-Anton Baulenas, vă aflaţi în România pentru prima dată, dar publicul român interesat de literatura catalană vă cunoaşte bine prin intermediul traducerilor romanelor dvs. Firul de argint, Nasul lui Mussolini şi Pentru un sac de oase. Ce impresie v-a făcut Bookfest 2011 şi România în general?

- Impresiile mele generale despre România sunt cum nu se poate mai bune şi sper să revin cât voi putea de curând. În ceea ce priveşte Bookfest, mi s-a părut un târg foarte interesant, foarte bine organizat şi care, fără îndoială, va avea din ce în ce mai multă vizibilitate internaţională în anii ce urmează.

- Scrieţi mult despre dictatura lui Franco şi efectele sale dezastruoase asupra Catalunyei. Acest lucru este foarte interesant pentru publicul român, care ştie că dictatura lui Franco a semănat foarte mult cu dictatura lui Ceauşescu, chiar dacă se situa la extrema politică opusă. Dictaturile seamănă între ele. Ne puteţi spune câteva cuvinte despre romanele Nasul lui Mussolini şi Pentru un sac de oase, care tocmai au apărut la Meteor Press în traducerea Oanei Balaş?

- Sunt exemple de romane în care contextul istoric este aproape la fel de important ca cel pur literar. Nu-mi place când se spune că scriu romane istorice. Eu fac literatură, ficţiune, dar fără să mă eschivez de la angajamentul de a scoate la lumină teme sociale şi istorice care îi pot interesa pe mulţi cititori.

- Ce credeţi despre traduceri ca idee în sine? Ştiu că vorbiţi franceza, din care aţi şi tradus, şi deci puteţi citi traducerile cărţilor dvs. în franceză. Cum vi se par cărţile dvs. traduse în alte limbi?

- Eu nu sunt traducător, dar uneori traduc literatură, aşa că ştiu câte ceva despre ce înseamnă traducerea. Este foarte important să recreezi atmosfera cărţii. Citesc versiunile pe care le pot cât de cât înţelege mai mult ca să văd cum e redată atmosfera, dar dau multă libertate traducătorilor. Traducerea e ceva ce trebuie făcut cu plăcere şi cu libertate, şi, mai ales, controlând foarte bine limba ţintă. Îmi place să lucrez cu traducătorii, mai ales atunci când nu înţeleg limba în care sunt tradus. A apărut recent versiunea olandeză a romanului Fericirea (La felicitat) şi am vorbit mult cu traducătorul despre diversele probleme pe care le-a întâmpinat. Îmi place mult procesul de lucru asupra traducerii, ca şi ideea de traducere. Când scrii un roman, acest lucru nu e prevăzut, e o surpriză, şi mă interesează mult să văd cum funcţionează. Mai e ceva la care nu mă aşteptam, o altă surpriză frumoasă: faptul că traducerile reprezintă comentarii şi critici venite din alte ţări, de la alţi oameni, şi asta e foarte interesant, îmi dă mai multă perspectivă asupra a ceea ce fac, asupra opiniilor criticilor. Ţara mea e mică, criticii sunt foarte puţini şi cred că au mai multă influenţă decât ar trebui să aibă într-o ţară normală şi sfârşim prin a fi oarecum dependenţi de unii şi de alţii. Aşa că traducerile aduc o deschidere binevenită şi deodată nu-ţi mai citesc cartea doar vreo doi-trei oameni avizaţi, ci douăzeci sau treizeci, toţi buni, şi eu sunt foarte mulţumit de acest lucru pentru că ştiu că sunt oameni care vin fără nici un fel de apriorism: primesc un roman din străinătate, îl citesc şi spun ceea ce gândesc, şi asta-i foarte bine pentru că te ajută să ai mai multă perspectivă.

- Ţineţi cont de opinia publicului sau a criticilor când scrieţi? Vă interesează publicul? Şi care este publicul dvs.?

- Ei bine, eu fac întotdeauna ceea ce vreau, şi de aceea întotdeauna am aceleaşi probleme cu anumiţi critici, pentru că ei îmi tot spun aceleaşi lucruri, iar eu scriu în continuare la fel, adică ceea ce vreau. În sensul acesta nu las pe nimeni să mă influenţeze şi de aceea îmi fac bine opiniile altora. Pe de altă parte am un stil foarte bine definit şi, cu timpul, s-a creat un public interesat de stilul meu, şi depinde de roman dacă acest grup e mai mare sau mai mic, dar vreau să existe un minim. Îmi place să-mi împărtăşesc ideile şi temele cu cititorii mei. Este unicul contact pe care îl am cu lumea, pentru că nu fac emisiuni la radio sau la televiziune, nu scriu articole. Lumea nu mă cunoaşte. Aşa că profit de ocaziile pe care le am ca să stau în contact cu un public interesat. Asta însă nu înseamnă că scriu într-un mod determinat. Schimb foarte mult registrul de la un roman la altul, lucru care îi supără uneori pe editori, eu însumi sunt destul de imprevizibil, adesea scriu romane cu tentă istorică mai pronunţată, alteori foarte contemporane, cum e cel publicat cu ocazia târgului de carte tradiţional de la Barcelona de Sfântul Gheorghe 2007, Popas pe marginea drumului, după care s-a făcut şi un film în regia Venturei Pons, intitulat În derivă (2010).

- Aveţi un simţ foarte bun al felului în care funcţionează limba, aşa cum o arată şi studiile dvs. de filologie catalană. Mie îmi place foarte mult în Firul de argint (apărut în limba română la Editura Meronia în 2009) jocul de perspective dintre personaje, aceste monologuri paralele, şi faptul că acelaşi eveniment se vede în mod diferit din punctul de vedere al unor personaje diferite. Mesajul cel mai important e că perspectiva individuală este unica perspectivă pe care o putem avea asupra istoriei. M-am întrebat adesea dacă această poveste a celor trei personaje care s-au născut în aceeaşi zi, cu fata îndrăgostită de amândoi băieţii în acelaşi timp, n-ar trebui interpretată alegoric, dacă nu are cumva legătură cu ceea ce se întâmpla în Catalunya în acel moment, sau dacă e pur şi simplu vorba de distrugerea vieţii individuale în vreme de război?

- Mi-a fost destul de greu să pornesc acest roman, însă odată pornit, a mers foarte repede. La început nu-mi era clar punctul de vedere, aşa că am tot făcut încercări, începeam şi nu-mi ieşea, pentru că toate cele trei personaje erau foarte puternice, cereau rolul principal, şi în final am decis că singura soluţie era ca toţi trei să fie protagonişti.

- Da, e foarte interesant; acest roman nu spune "aşa stau lucrurile", ci îl obligă pe cititor să ia mereu decizii. Când l-am citit prima oară abia aşteptam să aflu deznodământul, şi romanul se termină fără ca scriitorul să ştie ce se întâmplă, dacă femeia pe care o vede Gregori în parc e sau nu Maria, şi cititorul e lăsat cu un sentiment de neîmplinire...

- Da, mulţi cititori îmi spun că ar fi vrut o carte cu un final mai închis. Dar asta e situaţia. Şi partea a doua, narată de Gregori, oferă o opţiune care mie mi-a plăcut foarte mult, care îl plasează în postura de a explica istoria.


- De ce? Pentru că face parte din clasa care a câştigat războiul?

- Nu. Pentru că, deşi el pare cel mai slab, e de fapt cel mai puternic.

- Cum scrieţi? Vă vine o idee şi îi urmăriţi evoluţia, sau aveţi un plan bine determinat de la început?

- Oh... Depinde. Trebuie făcut un plan, desigur, dar planul te ajută să-i dai drumul, după care romanul îşi ia avânt singur şi planul iniţial nu-ţi mai foloseşte la nimic, pentru că apar lucruri noi, iar cele vechi nu mai sunt de ajutor. Eu am o idee, din care poate ieşi o poveste, dar ideea care contează nu e întotdeauna cea iniţială, ci cea finală, şi atunci povestea trebuie să pornească în căutarea ideii. Deci ideea romanului trebuie să fie ideea care creează povestea. Depinde mult de situaţie; uneori e vorba de personaje sau de scene, alteori ideile sunt foarte generale, şi totuşi foarte concrete, de exemplu. Descoperi foarte mult în timpul documentării. Documentarea îmi dă viaţă romanului. Contextul îmi dă foarte mult.

- Asta e foarte interesant, pentru că sigur că se vede importanţa contextului şi a fidelităţii istorice, dar pe de altă parte cred că sunteţi genul de scriitor care foloseşte fundalul istoric mai mult ca punct de plecare, după care totul se transformă în perspectivă individuală.

- Când vorbeam de documentare, mă refeream la un context mai amplu - nu numai documentarea istorică, pentru că mie îmi place să folosesc sursa istorică pentru a-mi exprima punctul de vedere şi pentru a-mi situa personajele. Documentarea este foarte importantă în reconstruirea vieţii cotidiene. Eu fac, desigur, o aproximare a acelei vieţi, dar e o aproximare aproape la centimetru, focalizez foarte de aproape şi asta dă viaţă personajelor. Fac un tip de documentare care coboară la un nivel foarte concret. Ca să fac să funcţioneze personajele mă interesez foarte mult de viaţa lor, vreau să ştiu cum trăia lumea în acea vreme, vreau ca personajele să aibă libertatea să trăiască.

- Criticul Santiago Sans spune în prefaţa la piesa dvs. de teatru Nu există insule magice (No hi ha illes meravilloses) că se poate vorbi de personajele dvs. ca de o categorie aparte, bauleniţi, oameni cu multă viaţă şi multă libertate pe scenă. Sans spune că "unicitatea bauleniţilor e unicitatea vieţii înseşi". Folosiţi mult tehnici teatrale în roman, mai ales în construirea personajelor?

- Da, se poate ca felul în care lucrez la construirea personajelor să fie influenţat de teatru. Personajele de teatru joacă, arată lucruri, dar nu pot gândi, şi atunci comunică prin acţiune şi prin context.

- E ca un joc de perspective, nu-i aşa? Şi acum de ce nu mai scrieţi piese de teatru? Romanul vă dă mai multă libertate?

- Da, îmi dă mai multă libertate, mai multă linişte şi mai multă recunoaştere, mă ajută să reflectez şi să încerc să scriu mai bine. Nu sunt închis contactului cu lumea teatrului, sunt oameni cu care comunic, există şi oameni care îmi cer texte, dar eu sunt acum foarte conectat cu lumea romanului, o lume foarte competitivă, căreia mă dedic.

- Spuneţi că scrieţi cam un roman la doi ani. Trebuie să fie foarte dificil. Cum ştiţi că veţi avea întotdeauna inspiraţie într-un interval de timp determinat?

- Nu-i chiar aşa. Romanul pe care îl scriu în momentul de faţă o să-mi ia cel puţin trei sau patru ani. În orice caz, ultimele romane le-am terminat cam în doi ani. Inspiraţia se poate şi ea controla, vine într-o mulţime de momente în timpul procesului de creaţie, se poate întâmpla ca un fragment de informaţie să-ţi dea o idee. E un proces continuu, şi eu îmi petrec tot timpul lucrând, aşa că doi ani durează destul de mult. Mi se întâmplă să nu lucrez uneori, ci să caut, să fac muncă de teren. Uneori sunt doi ani, alteori doi ani şi jumătate, vreau să spun că nu mă preocupă prea mult chestiunea celor doi ani. Nu am nici un contract în afara contractului cu mine însumi. Experienţa te învaţă şi ea să intuieşti dacă va fi un roman lung sau unul scurt şi dacă va cere multă sau puţină documentare, deci îţi dai seama dacă romanul va lua mai mult sau mai puţin timp. De aceea nu-mi fac griji, pentru că mie nu-mi e frică în faţa foii albe de hârtie, pentru că am tot timpul şi ştiu că trebuie să am răbdare, şi ştiu că dacă nu-mi iese ceva acum, o să-mi iasă săptămâna viitoare, sau peste trei luni, şi uneori mi-e foarte greu, dar am întotdeauna certitudinea că o voi face. Cu Popas pe marginea drumului m-am chinuit foarte mult, nu mi-a ieşit de prima dată. E vorba de o fată care trăieşte într-o rulotă într-un loc de popas pe marginea autostrăzii şi lucrează ca paznic nocturn într-o clinică de înfrumuseţare. Deci ea trăieşte între lumea clinicii şi lumea acelui popas de lângă autostradă, la sfârşitul secolului XX şi începutul secolului XXI. Şi mi-a fost foarte greu să articulez acest roman, dar aveam deja ideea. Până acum nu mi s-a întâmplat niciodată să las baltă o idee. Poate fi extrem de dificil, dar eu mă aştept la asta şi ştiu că, oricât mi-ar fi de greu, până la urmă în doi ani tot îi dau de capăt, pentru că nu mai am alt serviciu, deci îmi petrec tot timpul scriind. Doi ani ai mei sunt echivalenţi cu patru sau cinci ai unui scriitor care trebuie să lucreze ca să-şi câştige existenţa. De aceea am renunţat să mai lucrez ca profesor.

- Există vreo legătură între un roman şi următorul? Percepeţi o evoluţie în opera dvs.? Un roman creşte din cel anterior, sau nu?

- Legătura e că, aşa cum spuneam mai devreme, mie mi se pare că întotdeauna scriu acelaşi roman, chiar dacă romanele sunt uneori foarte diferite. Eu spun întotdeauna poveşti despre supravieţuitori, despre oameni foarte individualizaţi care uneori luptă împotriva societăţii, pentru care contează foarte mult chestiunea solidarităţii, a prieteniei şi a iubirii. O altă chestiune e caracterizarea personajelor. Îmi place foarte mult să lucrez la personajele secundare. Sunt chestiuni de stil unde există o continuitate evidentă, pe care n-o pot evita, pentru că acesta e felul meu de a scrie. Un alt lucru foarte important este imaginaţia. Pentru mine e foarte important să spun poveşti pe care lumea le citeşte cu plăcere. E vorba în romanele mele de oameni singuri, care caută prietenie, iubire şi solidaritate. Asta funcţionează. Întotdeauna am grijă ca trama să fie interesantă, chiar dacă, de exemplu, în Popas pe marginea drumului e vorba de o tramă cu evoluţie lentă. Vreau să spun că există o evoluţie de la un roman la altul, eu avansez împreună cu cititorii mei şi ce învăţ aplic în romanul următor. Întotdeauna lucrez mult la chestiunile tehnice, căci ceea ce vreau să fac întotdeauna e o literatură accesibilă, dar în acelaşi timp demnă, adică romane cu ambiţii literare. În acelaşi timp lucrez mult la limbă, ca romanele să se citească cu uşurinţă şi acest lucru e complicat în catalană, cu problemele pe care le-am tot avut.

- Catalana e o limbă cu mult potenţial literar, cu multă complexitate, cu o mare capacitate de a exprima nuanţe.

- Problema mai dificilă e cea a nivelelor de limbaj. Avem o limbă literară foarte dezvoltată, lucru extraordinar, dacă ţinem seama de condiţiile istorice. La alte popoare fără stat nu găseşti o literatură atât de dezvoltată, şi de aceea nivelul limbajului literar e foarte ridicat. În schimb ne lipsesc alte nivele ale limbajului colocviale şi argotice. De aceea, ca autor care vrea să scrie romane accesibile şi în acelaşi timp de calitate literară, trebuie să lucrezi de două sau de trei ori mai mult decât un autor spaniol sau francez, pentru că, pentru a exprima acelaşi lucru, dacă nu ai soluţia pe care ţi-o dă limba standard, pentru că fie că e mai elevată, fie că e mai colocvială, atunci trebuie s-o inventezi, trebuie să cauţi să vezi cum poţi exprima acel lucru. Trebuie făcut acest efort pentru a avea o limbă populară cu un bun nivel literar şi care în acelaşi timp să fie normativ corectă, pentru că eu cred că e responsabilitatea mea să scriu într-o limbă normativ corectă şi literară.

- Aţi scris o carte de filologie catalană care se numeşte Catalana nu va muri (El catala no morirà). E vorba acolo de chestiuni de limbă şi de cultură. Ceea ce mi se pare mie fantastic în cultura catalană este faptul că această ţară a rezistat de-a lungul istoriei prin cultură şi şi-a păstrat limba, ceea ce alte culturi fără stat, cum spuneţi dvs., n-au reuşit să facă.

- Da, noi avem o literatură mult mai vizibilă. Participarea Catalunyei ca ţară invitată la Târgul de carte de la Frankfurt din 2007 a fost un succes enorm, plecând de la faptul că tot ce voiam era să ne demonstrăm existenţa, nimic mai mult. Târgul de la Frankfurt e un târg comercial foarte important, dar s-au făcut o mulţime de lucruri şi înainte şi după acest târg. S-ar face încă şi mai multe dacă administraţia spaniolă ar fi mai sensibilă la diversitatea culturală şi lingvistică a ţării.

Autor: Maria-Sabina Draga Alexandru 

link complementar: http://www.escriptors.cat/autors/baulenasla/pagina.php?id_sec=700