Elevii
Sau educabilii, cum sunt numiţi în proaspăta limbă de lemn vehiculată prin inspectorate. Beneficiarii, consumatorii actului de educaţie, în acelaşi idiom idiot. Proaspeţii absolvenţi de grădiniţă care intră analfabeţi timizi în şcoala generală şi care pleacă analfabeţi tupeişti după bac. Deja contabili. (Dom’ profesor, am nevoie de un 8 şi un 9, îmi zicea unul în urmă cu câţiva ani. M-a lăsat aproape fără răsuflare. O clipă mi-am imaginat că vrei să te examinez, i-am răspuns). O anumită manie a calculelor lipsite de pudoare a infectat şcoala românească în ultimii ani, elevii nu mai caută cunoştinţe, trag doar pentru note, mediile mari îi fac fericiţi, pentru că asta le garantează mai târziu intrarea la facultate pe locuri bugetate.
Notele se transformă în bani la cursul zilei. O notă proastă atrage mânia şi înjurăturile elevului. Profesorul l-a depunctat, deci i-a luat din bani. O notă bună îl face cool. I-a dat. Ideea ministerului de a introduce finanţarea per elev în legea învăţământului nu mai uimeşte pe nimeni. Şcolile se închid din lipsă de fonduri, notele de azi sunt banii de mâine. Paradoxal, o branşă sărăcită produce parale din vârful pixului, iar catalogul e registru cămătăresc.
Într-un oraş de 40.000 de locuitori nu mai găseşti 30 de elevi cu care să faci o singură clasă cu profil “greu”: matematică-informatică, bilingv, filologie-istorie. Se poartă combinaţiile moi: ştiinţe sociale şi ştiinţele naturii. Sportul e la mare căutare, pentru că e uşor. Se duc acolo şi cei care-şi scot scutire la educaţie fizică. Elevii la profil intensiv engleză nu-şi cumpără nici o gramatică a limbii engleze. Nimeni nu citeşte nimic, dacă ai Enigma Otiliei la română vezi filmul. Nu neapărat până la capăt, important e să prinzi ideea. Cartea? În doze homeopatice, ca să nu se facă abuz.
Programa e supraîncărcată ? În ultimii 20 de ani fiecare ministru al Educaţiei Naţionale a făcut 3 lucruri importante. Primul a fost eliminarea de capitole întregi din programă. Axiomă: oricât de mult s-ar decongestiona materia şcolară apoplectică, noţiunile rămase reprezintă pătratul dispoziţiei de studiu a elevului măsurată în kilojuli. Corolar: Parcurgerea unui manual absolut, format din 10 foi albe, ar cere un sacrificiu de calorii de natură să pună în pericol sănătatea. Al doilea lucru la care s-au înhămat ministeriabilii a fost simplificarea examenului de bacalaureat. Vă mai amintiţi bacul la şapte obiecte, subiect de doine, bancuri şi balade, astăzi dispărut din natură? Comparativ, probele din 2011 au fost în bună parte parodice. De exemplu, oralul la limba română este evaluarea sumativă a lecţiilor de dezvoltare a vorbirii din grădiniţă. Dacă eşti puţin peltic, ne pare rău, eşti utilizator avansat. Dacă nu, n-ai scăpare, eşti experimentat. Dacă taci pur şi simplu, tot avansat eşti. La limba străină poţi să nu ştii nimic, eşti debutant (A1, A2). Dacă ştii ceva iei B1, B2. A treia înfăptuire grandioasă a miniştrilor Educaţiei Naţionale a fost schimbarea titulaturii ministerului.
Elevii. Trebuie să-i vezi la ore ca să urli arghezian: “Este!”. Trebuie să ai experienţa unei clase cu rază scurtă de acţiune, în care procesul didactic se desfăşoară trei metri în jurul profesorului, mai departe tunete şi fulgere. Trebuie să-i auzi spunându-ţi senin că nu pot citi mai mult 20 de pagini într-o zi, pentru că-i apucă migrene teribile. Trebuie să-i întrebi ce program intelectual au pentru vacanţă de vară, şi să afli că tot ceea ce-şi propun este să vieţuiască. Nici un plan, nici un scop cu bătaie lungă. Elevul român are tot atâta dorinţă de a se proiecta în viitor cât şi rostopasca. Filosofia lui aici, acum, ne place, place, place. Argumentul freudian al plăcerii şi părerea lui, care trebuie respectată, pentru că din şcoala întâi i s-a repetat că trebuie să aibă o părere, oricare, oricum, şi de atunci are oricând o părere despre ceva, fie şi de împrumut, pe care o duce închisă în buzunar, ca pe o umbrelă, gata s-o scoată la nevoie. Ierarhia valorii şi ruşinea de a fi mediocru au fost înlocuite în şcoala românească cu părerea şi plăcerea personală.
Profesorii
Nişte cetăţeni care au un part-time în învăţământ. Adică ceva sezonier, ca slujbele de chelner pe litoral. Bătălie mare să prinzi aşa ceva, ca apoi să te gândeşti intens ce faci când se termină sezonul. În loc de bacşişuri primeşti flori sau şpagă. Neapărat trebuie să mai ai o slujbă, femeie de servici pe scara blocului, sau să speli maşinile vecinilor, altfel nu plăteşti toate facturile. În România ultimelor 20 de ani nu te mai faci profesor. Ori devii pur şi simplu, dus de val, pentru că pasiunea te-a purtat spre o facultate de matematică, de fizică sau de litere, şi pur şi simplu nu te-ai gândit că există viaţă şi după studiile universitare. Ori ţi-ai căutat de lucru şi până una alta ai găsit un locuşor unde să prinzi experienţă. Ori eşti unul dintre bizonii care mai au câţiva ani până la pensie, deci nu ştii să faci altceva. Însă aceştia, ultimii profesori care pasc liber prin cea mai rămas din şcolile patriei, vânaţi fără milă de ultimii elevi îndrăgostiţi de carte, sunt pe cale de dispariţie.
Mai rămânem noi, adaptaţii. Cei care avem două slujbe dinainte ca preşedintele Băsescu să ne fi explicat cum să facem ca să nu trăim în garaj. Cei cu dublă calificare: profesor-vânzător, profesor-instalator, profesor-mecanic, profesor măcelar, sau chiar trei: profesor-încărcător-descărcător. Ciubucarii. Plătitori de impozite sau mărunţi evazionişti. Meditatori la domiciliu, adică şcoală la şcoală şi şcoală acasă. Învârtitori de afaceri, valutişti, traficanţi de ţigări, crescători de porci. Noi, supravieţuitorii acestei şcoli famelice, am dărâmat ceea ce întârzia să se năruie de la sine. Noi, care mergem la şcoală să ne odihnim, şi ne întoarcem acasă sau la firmă ca să muncim, pentru că dacă am trăi din salariu am fi demult în stradă, cu copiii în grija statului. Noi, cei care nu ne spânzurăm dacă într-o lună intrăm în incapacitate de plată. Nici a doua lună. Nici a treia. Noi, jumătăţi de profesor în faţa a jumătăţi de elevi şchiopi, noi aruncăm cu ţărână în fiecare zi pe sicriul învăţământului românesc.
Notele mari, cât mai multe note mari. Clase întregi de premianţi, din clasa I până într-a douăsprezecea. Absenţe motivate pe ochi frumoşi, cerinţe minime pentru nota nouă, noi am cosmetizat acest învăţământ vânzându-l pentru supravieţuirea noastră. Într-o zi, la un congres internaţional, un profesor român a fost întrebat de un confrate apusean cât câştigă. O sută cincizeci de euro. Pe zi ? Nu, pe lună. Da, de douăzeci de ani, an de an, lună de lună, zi de zi, ne-am crescut copiii, ne-am plătit facturile şi băncile. Cu două sute de euro pe lună noi ştim să plătim şapte-opt sute. Miracolul înmulţirii banilor, noi l-am făcut în fiecare lună. Zile şi nopţi, nopţi şi zile, am spălat maşinile vecinilor, am crescut porci, am schimbat valută. Suntem nişte supravieţuitori, sau, cum zic toate vedetele de carton ale momentului : avem atitudine, suntem nişte luptători.
Un singur lucru nu ne-a ieşit : să fim profesori. Minţiţi şi furaţi de guvernanţi, am minţit şi am furat la rândul nostru, dând note care nu au nimic în comun cu valoarea elevilor. Obligaţi să ne adaptăm realităţii unei Românii unde oamenii contează mai puţin decât macroeconomia, decât inflaţia, decât echilibrul bugetar şi de cât toţi zeii postmodernităţii, am refuzat contactul cu realitatea catedrei şi a elevilor de dincolo de ea. Sunt unul dintre neprofesorii acestei ţări. Fac parte din generaţia descurcăreţilor, din al treilea an de carieră didactică am avut întotdeauna două slujbe. Am o familie. Izbutesc să fiu cu facturile la zi, n-am fost nevoit să-mi refinanţez împrumuturile din bănci. Am avut, din multe puncte de vedere, în tot acest timp, şi mult noroc. Un singur lucru nu-mi dă pace: cum ar fi fost viaţa mea dacă aş fi putut trăi dintr-o singură sursă: salariul din învăţământ? Nu am aspiraţiile de trai decent promovate prin media, altă vorbă care nu înseamnă nimic. Decenţa mea este răgazul de-a citi o carte, nu risipa unui concediu pe o insulă exotică. Niciodată n-am putut să-mi răspund la această întrebare, de aceea mă rog: dă-mi, Doamne, un vis în care să fiu doar atât, profesor. Şi să fie lung, Atotputernice, o noapte şi-o zi! Indiferent de sfaturile nulităţilor care conduc vremelnic ce-a mai rămas din ţara mea, a fi profesor nu este un part-time, ci o vocaţie care trebuie confirmată prin dedicare.
Părinţii
Mami şi tati. Sau societatea civilă, atunci când sunt mai multe mami şi mai mulţi tati care vociferează şi semnează petiţii să-l dea pe ministru jos. Hăituiţi de impozite absurde, patroni româneşti, taxa auto, shopping tembel, drogaţi cu televizor, măcinaţi de dorinţa de a pleca afară, ameninţaţi cu şomajul să fie servili. Bani. Lene intelectuală cronicizată, dispreţ pentru ceea ce nu se poate converti în avantaje imediate şi palpabile. Adică bani. Mândri de ce-au acumulat din şcoala vieţii. Bidimensionali din discreţie şi perpetuă teamă într-o societate a obiectelor gonflate. Mai puţini importanţi decât maşinile care-i înconjoară (niciun patron n-ar îndrăzni vreodată să ameninţe o maşină cu şomajul). Obligaţi să fie productivi şi rentabili, adică scopul scuză mijloacele. Gata să rezolve. Dom’ profesor, cum se poate să aibă copilul meu nota trei, când eu şi maică-sa am avut numai de nouă şi de zece?
Relaţia profesor-părinte, strânsa legătură dintre şcoală şi comunitate: Alo, dom’ profesor, am auzit că mergeţi la bac la liceul bunescu. Aţi auzit bine. Ştiţi, am şi eu un nepoţel, cutarică. Să vă trăiască, doamna! Da, dar ştiţi, el nu prea ştie. Nu prea ştie sau nu ştie deloc? Pai, deloc. Aha, şi ce notă aţi vrea să ia? Păi, aşa, un nouă. Oare cum îl chema? Cutărescu? Cutăreanu? Ce noroc că n-am memoria numelor. Doamna mătuşă nu m-a mai salutat după bacalaureatul respectiv. Nici inspectoratul nu m-a mai numit vreodată într-o comisie de examinare. Să fi fost şi nepotul inspectoratului? Notele mari sunt ca o plombă: apar numai în locurile de unde a căzut un dinte. Ca discursul identitar, care marchează dispariţia identităţii. Ca poezia patriotardă în gura celui care şi-a pierdut patriotismul. Puntem note mari pentru că ne speriem cât de catastrofale sunt lucrurile. Nu vrem să auzim de reapariţia analfabetismului. Nu vrem să admitem că de pe băncile şcolii pleacă oameni gregari, robi ai plăcerii şi ai bunului plac, pentru care valoarea şi mediocritatea ţin de păreri personale relative.
Ceva previziuni
Acesta a fost şi va rămâne cel mai slab bac din istoria învăţământului românesc. Treptat, în anii următori procentul de promovabilitate va creşte spre 90%, semn că 2011 a fost doar o criză temporară, care a fost depăşită. Materiile şcolare se vor decongestiona în sfârşit, moment în care reforma învăţământului va fi biruitoare. Elevii vor fi cu toţii premianţi. Ministerul nu va mai aduce camerele video la examen, pentru că această practică va fi declarată neconstituţională, şi oricum fondurile trebuie dirijate către procesul de învăţământ (de exemplu: achiziţionarea de table 3D, de filme inspirate din teoremele matematice şi de cretă fosforescentă). Funeriu va fi trimis ambasador în Japonia. Acolo niponii îl vor întâmpina ca acasă: M…e Funeriu. La uşile facultăţilor va fi coadă la înscrieri ca la lapte şi butelii pe vremea împuşcatului.
Profesorii vor avea în continuare câte două-trei slujbe, îmbinând armonios la oră materia şcolară cu şcoala vieţii. Părinţii vor fi foarte mulţumiţi că lucrurile merg bine. Elevii îi vor respecta pe profesorii şucari şi pe profesoarele bengoase. Dinozaurii vor ieşi la pensie, însă nu pentru mult timp. Primul-ministru Boc reloaded îi va felicita pe profesorii care, luându-şi a doua slujă, sunt şi ei în sfârşit productivi, contribuind voiniceşte la PIB. România va ieşi din criză, va fuma o ţigară, apoi va băga din nou capul la fund. Eu voi termina a doua facultate şi voi pleca din învăţământ. S-ar putea în cele din urmă chiar să am visul ce-l tânjesc, dar numai până sună ceasul deşteptător.
Scrisă de Radu Iliescu