Treceți la conținutul principal

Mirela Stănciulescu: „Eu una resimt lipsa unui agent literar.”

Mirela Stănciulescu (n. 1957), este absolventă a Universităţii din Bucureşti, secţia engleză-portugheză. A tradus mai multe cărţi din literatura de limbă portugheză şi engleză, printre care: "Pluta de piatră" şi "Călătorie prin Portugalia", de José Saramago, "Bunele intenţii", de Augusto Abelaira, "Oameni de preţ", de Joyce Carol Oates. A debutat în proză în anul 2007, cu romanul "Copilul de foc", pentru care a primit Premiul de Debut al Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti, şi a publicat în acelaşi an un al doilea roman, "Cine eşti tu?" La Târgul de carte Bookfest 2011 şi-a lansat al treilea roman.

- Iată că a apărut şi al treilea roman. Ce înseamnă el pentru tine?Ai mărturisit cândva că e romanul la care ţii enorm...

- Într-adevăr, ţin foarte mult la acest roman şi aş spune că mă reprezintă în cea mai mare măsură. Cărţile mele anterioare sunt dedicate unor teme care m-au preocupat mult şi îmi sunt la fel de dragi, dar "Emotia" conţine esenţa crezului meu literar.
Pentru mine este o carte cu totul specială, care vorbeşte despre rolul emoţiei în păstrarea omenescului din fiinţele (tot mai puţin) umane şi despre cum e în stare cineva cu mare forţă interioară să-i însufleţească pe cei din jur, chiar fără să-şi dea seama, printr-un fel de transfuzie a propriei sale emoţii, care merge uneori până la golirea completă a venei emoţionale.

- Alex Ştefănescu spunea că titlul acestei cărţi are pentru el valoarea unui program estetic. Are aceeaşi valoare şi pentru tine, ca autoare?

- Alex Ştefănescu (care, la rândul lui, ne-a desluşit de curând "cum se fabrică o emoţie") mi-a făcut onoarea de a-mi prelua titlul romanului ca emblemă a unui program estetic menit să reînvie sensibilitatea în literatură.
Nu pot să nu fiu întru totul de acord cu el în acest demers. Mie îmi place diversitatea curentelor şi tendinţelor literare, dar e evident că sensibilitatea este o Cenuşăreasă între atributele literaturii noastre de astăzi. Sunt convinsă că şi tu eşti de acord cu Alex Ştefănescu. Cartea ta "În absenţa tatălui" m-a emoţionat până la lacrimi.

Mărturisesc însă că aspiraţiile mele în timpul scrierii "Emoţiei" nu erau de o asemenea anvergură. Eu îmi doream să dau glas ideii că emoţia lăuntrică, odată transmisă în exterior, poate însufleţi acolo unde sufletele sunt aproape stinse - de alţii sau de propriile îndoieli şi dezamăgiri.


- E vreun amestec al autobiografiei în cărţile tale?

- Sunt irizări autobiografice prin ele, dar nu aş spune că sunt preponderente sau esenţiale. Sunt un fel de referinţe, puncte de plecare înspre necunoscut. Extraordinar de mult îmi place şi respect actul creaţiei, universul care izvodeşte de la un simplu big bang.

- Ce îţi este mai aproape de suflet, ce ai putea spune că te reprezintă, traducerea sau creaţia originală?
 
- Fără niciun dubiu, creaţia originală. Aici mă regăsesc pe deplin. Nu m-aş plictisi niciodată de scris, este modul meu de comunicare şi râvnită comuniune cu cei din jur. Scrisul îmi oferă un timp şi un spaţiu mult mai vaste decât cele pe care mi le dă realitatea.

Traducerea, în schimb, este un foarte bun prilej de ucenicie într-ale scrisului şi este o foarte utilă modalitate de practicare a smereniei în faţa textelor altora - o contrapondere necesară pentru orgoliul faţă de propria creaţie.


- Te-au influenţat în vreun fel scriitorii pe care i-ai tălmăcit, admirabil aş spune, în limba română?

- Cu siguranţă da, cu precădere în privinţa tehnicităţii scrierii. E un element care m-a fascinat dintotdeauna: ce anume îl distinge pe un scriitor, îl face recognoscibil de când îi deschizi cartea? Mult m-a influenţat în această privinţă Joyce Carol Oates. De la Saramago m-au atras ruperile de ritm, dozarea farmaceutică de ironie, detaşare şi emoţionalitate.

 - Într-un interviu anterior, publicat anul trecut de Ziarul de duminică, îţi exprimai dezamăgirea că, în general, noii veniţi pe scena literară sunt primiţi cu dezinteres, dacă nu cu indeferenţă şi suspiciuni. Îţi păstrezi părerea?

- Da. Lipsa unui sistem de depistare, publicare şi promovare a autorilor români este evidentă. Există luări de poziţii singulare, aventurări donquijoteşti ale câtorva critici de a atrage atenţia asupra unor scriitori mai puţin cunoscuţi şi asupra operelor lor, dar totul se situează sub semnul hazardului, nimic nu este integrat. Să îţi dau cazul romanului meu de debut, "Copilul de foc": a avut norocul să fie semnalat favorabil şi chiar elogios în mai multe cronici, inclusiv în revista pe care o conduci, a fost nominalizat la premiile USR şi a primit premiul ASB pe 2007, dar totul s-a oprit aici. Nici editura unde a fost publicat şi nici măcar revista care a sponsorizat premiul ASB nu au găsit de cuviinţă să promoveze în vreun fel cartea premiată. Ea a fost şi continuă să fie promovată mai ales de cititori.

Eu una resimt lipsa unui agent literar. Nu fac parte din categoria autorilor care se zbat să-şi promoveze singuri opera. Prefer să îmi petrec timpul scriind şi să le dau drumul cărţilor în lume. Nu aş vrea să se vorbească despre mine, ci despre cărţile mele.


- Dacă aş îndrăzni să-ţi solicit o caracterizare a propriului scris, cum ar suna, unde te-ai încadra?

- E o întrebare foarte interesantă. Nu m-a preocupat niciodată să mă încadrez într-un tipar sau într-un curent. Dimpotrivă, de când mă ştiu am înotat de una singură în larg.

Aş spune că esenţa scrisului meu este scrijelitura de peniţă. Uşor scârţâitoare, delicată, fină, subţire, şi totuşi adâncă şi incisivă, enervantă aşadar. Nu creează o stare de bine şi nici nu prezintă lucrurile în cerneală compact neagră.

Probabil că tendinţa mea de fond este mai degrabă neo-clasicistă. Sunt atentă la tehnici de lucru, la limbaj, la evoluţia personajelor şi la tema cărţii, încercând să nu divaghez de la ea. Detaliile din text au fiecare semnificaţia lui. Înclinaţia mea de a fabula în scris este cât mai riguros posibil controlată de mecanismele pe care le folosesc în angrenajul cărţii. Numai acţiunea cărţii este lăsată mai cu seamă în voia personajelor, care de multe ori au mai multă autoritate asupra ei decât am eu. Disputa mută dintre autor şi personaje este una dintre cele mai interesante experienţe pe care le trăiesc atunci când scriu.

Autor: Stelian Turlea 

Postări populare de pe acest blog

Subway Performer Mike Yung - Unchained Melody (23rd Street Viral Sensation)

Degradarea morală a societăţii noastre este la fel de răspândită la vârf pe cât este la bază

TEMA: Revoltele din Marea Britanie David Cameron, Ed Miliband și întreaga noastră clasă politică s-au reunit ieri pentru a-i denunţa pe revoltaţi. Și, firește că aveau dreptate să spună că acţiunile acestor jefuitori, incendiatori și tâlhari sunt demne de dispreţ și criminale, și că poliţia ar trebui să primească mai mult sprijin. Dar toată această manifestare publică a șocului și-a indignării a avut ceva extrem de fals și ipocrit.  Căci deputaţii vorbeau despre teribilele evenimente din cursul săptămânii de parcă n-ar fi avut nimic de-a face cu ei. Eu, unul, nu pot accepta această ipoteză. De fapt, sunt de părere că avalanșa de criminalitate de pe străzile noastre nu poate fi disociată de degradarea morală prezentă în cele mai sus-puse cercuri ale societăţii britanice moderne. În ultimele două decenii, am asistat la un declin înspăimântător al standardelor morale în rândul elitei britanice și la apariţia unei culturi aproape universale a egoismului și a lăcomiei.

Mike Yung, o voce extraordinară (artist al străzii, NY)

 <iframe width="560" height="315" src="https://www.youtube.com/embed/GrHfWKeTDEI?start=2" title="YouTube video player" frameborder="0" allow="accelerometer; autoplay; clipboard-write; encrypted-media; gyroscope; picture-in-picture" allowfullscreen></iframe> <iframe width="560" height="315" src="https://www.youtube.com/embed/K-N8W3s2yYQ" title="YouTube video player" frameborder="0" allow="accelerometer; autoplay; clipboard-write; encrypted-media; gyroscope; picture-in-picture" allowfullscreen></iframe>