Dacă legătura dintre artă, în general, şi politică este una puternică, atunci legătura dintre literatură, în particular, şi politică este una extrem de puternică. Şi asta pentru că, de-a lungul timpului, literatura s-a dovedit a fi maniera cea mai puternică, dar totodată subtilă, de a pune în lumină cele mai importante concepte ale lumii politice: ideologie şi mit, violenţă şi coerciţie, domnia legii, toleranţa şi relativismul moral, constrângeri etice etc.
Dintre toate tipurile de literatură cu substrat politic, utopiile şi distopiile sunt nu numai cele mai răspândite, ci şi cele care au avut, mereu, impactul cel mai puternic, graţie calităţii lor vizionare. De pildă, prin volumul său, Utopia, publicat în anul 1515, Sir Thomas Moore reuşea să demonstreze – cu mult înainte ca realitatea să o şi înfăptuiască – faptul că acea societate „idilică”, în care proprietatea privată nu există, iar toleranţa este aproape absolută, se va apropia în mod necesar de un regim de tip autoritar. Şi asta pentru că o astfel de societate nu poate exista decât prin ordine şi disciplină şi niciodată prin libertate.
Înainte de Sir Thomas More, Platon fusese cel care mai pusese problema „cetăţii ideale”, în Republica. Însă după Moore, literatura de tip utopic/distopic s-a înmulţit şi s-a îmbogăţit. Fel de fel de lumi au fost imaginate şi tot felul de scenarii urzite, toate cu menirea de a sublinia, cât mai apăsat, diferenţele de formă şi de fond existente între societăţile deschise şi cele închise, între ceea ce natura umană poate suporta şi între ceea ce natura umană nu va putea duce niciodată. Însă, lucrul pe care aceste cărţi l-au demonstrat cel mai bine este faptul că libertatea individuală este de neînlocuit. Cu orice ai încerca să o substitui, gestul se va întoarce împotriva ta.
S-au scris sute astfel de poveşti de-a lungul istoriei. Cele mai multe dintre ele în secolul XX, sub umbra sinistră a regimurilor totalitare. Ceea ce imaginase Sir Thomas More, în secolul al XVI-lea, încerca, acum, să pună în practică Stalin. Astfel, ceea ce până atunci fusese „utopie”, adică visul unei societăţi perfecte, devine acum distopie, adică versiunea antitetică a perfecţiunii; imaginea monştrilor pe care perfecţiunea îi poate naşte, sub forma dictaturilor. Celebrul roman 1984 al lui George Orwell este, poate, cel mai ilustrativ exemplu.
Utopia, de Sir Thomas More este, de fapt, volumul care a dat, oarecum, naştere acestui gen literar. Scrisă în anul 1515, cartea spune povestea călătorului imaginar, Raphael Hythloday, care descrie organizarea politică a unei naţiuni insulare imaginare, Utopia (din grecesul οὐ, niciun şi τόπος, loc). Pricipiile după care această societate este organizată îmbină atât credinţele lui Moore – catolic convis, adept al unei vieţi austere şi al ideii de bine general – cât şi principii aflate în antiteză cu credinţele acestuia. Este pus, astfel, în evidenţă contrastul puternic dintre societăţile europene, conflictuale şi belicoase, şi armonia perfectă a Utopiei şi a ţinuturilor din jurul ei (Tallstoria, Nolandia şi Aircastle).
Cetatea Soarelui, de Tommaso Campanella. Textul a fost scris în anul 1602, la scurt timp după ce Campanella a fost închis, sub acuzaţia de erezie, şi prezintă dialogul dintre Marele Maestru al Cavalerilor de Malta şi un amiral genovez. Acesta din urmă, tocmai încheind un ocol al pănântului, îi istoriseşte Cavalerului de Malta povestea unei comunităţi descoperite în regiunea subecuaterială, numită Cetatea Soarelui. Cetatea este înconjurată de şapte rânduri de ziduri, fiecare purtând numele unei planete din cadrul sistemul solar, şi are patru uşi, situate în cele patru puncte cardinale. În cel mai înalt punct al oraşului, pe vârful unui deal, se afla templul circular al Soarelui.
Noua Atlantidă, de Francis Bacon (1627) imaginează tărâmul ideal, Bensalem, populat exclusiv de indivizi generoşi, demni, miloşi şi dominaţi de un simţ public nemărginit. Locul este descoperit de o corabie europeană, care se aventurează în apele Pacificului. Punctul de cea mai mare atracţie din Bensalem este Casa lui Salomon, un soi de universitate de stat, imaginea ideală a instituţiei în care cercetarea se practică la cel mai înalt nivel. Culmea este că, astăzi, oraşul Bensalem chiar există, şi se află în statul Pennsylvania.
Fabrica de absolut, roman scris în anul 1922, de către cehul Karel Čapek – poate mai puţin popular decât alte romane de acelaşi gen - este unul dintre primele momente în care literatura anticipează felul în care dezvoltarea tehnologică va provoca schimbarea societăţilor. Čapek, considerat un clasic al genului SF şi inventator al cuvântului „robot”, are în centrul acţiunii o maşinărie teribilă care, cu costuri infime, produce Absolut. Un soi de materie divină, insipidă, incoloră, inodoră, care le dă oamenilor senzaţia că se află în prezenţa Divinităţii. De aici începe haosul.
Minunata lume nouă, scrisă de Aldous Huxley, între anii 1931 şi 1932, continuă tema influenţei pe care tehnologia o are asupra societăţilor. Acţiunea se petrece în anul 2540, când, în urma unui război devastator de nouă ani, întreaga planetă a ajuns să fie reunită sub guvernarea unui singur stat, condus de zece coordonatori mondiali. Sub motto-ul „Comunitate, Identitate, Stabilitate”, cetăţenii planetei trăiesc în ignoranţă completă, singurul lucru pe care îl ştiu fiind acela că trecutul era caracterizat de barbarie.
Romanul Întuneric la amiază reprezintă gestul prin care Arthur Koestler se dezice de trecutul său comunist. Este destinul multor intelectuali ai apocii, cărora idealurile de stânga le-au fost distuse după ce au fost puşi în faţa ororilor staliniste. Un alt exemplu de ecest tip este Panait Istrati, care s-a dezis de comunism prin textul Spovedania unui învins. În Întuneric la amiază, Koestler redă imaginea epurărilor staliniste, din 1938, cu toate că nici Rusia, nici Uniunea Sovietică nu apar menţionate, ca atare, în roman; iar dictatorul din spatele crimelor nu se numeşte Stalin, ci Numărul Unu.
Romanul 1984 al lui George Orwell (scris în anul 1949), nu mai are nevoie de nicio prezentare. Probabil cel mai cunoscut exponent al genului, 1984 şi celebrul său Big Brother sunt, deja, legende ale culturii populare. Puţini ar putea crede, însă, judecând după duritatea cu care Orwell atacă regimurile totalitare, faptul că, la un moment dat, el însuşi a fost un socialist convins. Ajuns în Spania, în timpul războiului civil, în 1936, Orwell se alătură ca voluntar Diviziei Lenin din Barcelona, unitate condusă de Partidul Muncitorilor de Unitate Marxistă (Partido Obrero de Unificación Marxista - POUM). O istorie întortocheată, care nu se termină, nici pe departe, aici.
Fahrenheit 451, al lui Ray Bradbury, ascunde, sub imaginile sinistre ale unei societăţi opresive, o sensiblitate cu totul aparte; şi asta pentru că în centrul acţiunii se află cărţile şi imaginea unei lumi fără cărţi. Romanul a fost ecranizat, într-o versiune magistrală nouvelle Vague, de către François Truffaut, în anul 1966.
Pianul mecanic, romanul de debut al lui Kurt Vonnegut (1952) preia, şi duce mai departe, tema mecanizării şi a consecinţelor sale. Acţiunea se petrece într-o societate a viitorului, unde mecanizarea totală naşte un conflict ireversibil între membrii societăţii, între clasele superioare – inginerii şi managerii care fac ca lucrurile să evolueze – şi clasele inferioare, muncitorii, ale căror iscusinţe au fost înlocuite de maşini. Întrebarea care domină satira utopică a lui Kurt Vonnegut este: cine este sclavul cui? Maşinile sunt sclavii oamenilor, sau oamenii sunt sclavii maşinilor?
Scrisă de