 | ||
| Nobel Laureate in Literature, Imre Kertész, talks with Princess Benedikte of Denmark during the Nobel Banquet in the Stockholm City Hall, 10 December 2002. Copyright © Pressens Bild AB 2002, S-112 88 Stockholm, Sweden, Photo: Ola Torkelsson |
Noroc cu minunea numită Internet unde, după ore de "navigare", am găsit informaţiile şi aprecierile pe care le-am compilat pentru cititorii noştri în aceste pagini, pînă să putem reveni cu păreri avizate la prima mînă şi eventual cu traduceri din opera lui Imre Kertész.
Biobibliografie
Imre Kertész s-a născut la 9 noiembrie 1929 la Budapesta, într-o familie de origine evreiască. Avea 14 ani cînd a fost deportat în lagărul de concentrare de la Auschwitz şi apoi la Buchenwald, de unde a fost eliberat în 1945 (o mare parte din familia lui a fost ucisă). În paranteză fie spus, biografia laureatului 2002 seamănă în anumite privinţe cu aceea a lui Norman Manea, prin care literatura română ar fi putut avea Nobelul său. N-a fost să fie.
Întors la Budapesta, supravieţuitorul îşi continuă liceul, în 1948 îşi dă bacalaureatul şi începe să lucreze ca jurnalist la pu-blicaţiile "Vilagossag" şi "Esti Budapest". Îşi dă însă repede seama că nimerise după gratiile altui lagăr, cel socialist, şi în urma unor certuri cu directorii politruci este concediat. Se angajează doi ani ca muncitor, iar din 1953 decide să devină scriitor şi traducător liber profesionist. Pentru a-şi cîştiga existenţa fără compromisuri, scrie scenarii de comedii muzicale şi divertismente teatrale şi traduce în ungureşte mari autori germani, precum Nietzsche, Freud, Hugo von Hofmannsthal, Elias Canetti, Ludwig Wittgenstein, Joseph Roth, Arthur Schnitzler. În 1960 începe să îşi scrie primul roman, Sortalanság (Fără destin), manuscris la care lucrează aproape un deceniu. Întrebat recent asupra contextului în care, la o vîrstă matură, s-a decis să scrie un roman despre experienţa-limită a adolescenţei, Imre Kertész a spus că socialismul-gulaş de după 1956 a fost madlena care i-a amintit gustul amar al lagărelor naziste. Odată cartea definitivată, a urmat o perioadă grea pentru autor, fiindcă editorii maghiari au respins manuscrisul tulburător şi provocator, s-au temut să-şi asume publicarea lui. Abia în 1975, romanul - considerat azi una dintre cele mai valoroase creaţii literare avînd ca temă Holocaustul - vede lumina tiparului, dar e primit cu indiferenţă. Au trebuit să treacă încă 10 ani, pentru ca o a doua ediţie să aibă, în 1985, succesul meritat şi să deschidă calea altor cărţi semnate de Imre Kertész: A nyomkeresö (Căutătorul de urme), A kudarc (Eşecul), Jegyzökönyv (Proces verbal), Az angol lobogó (Steagul englez), Gályanapló (Jurnal de galeră), Valaki más; a változás krónikája (Un altul; cronica unei metamorfoze); A gondolatnyi csend: amíg a kivégzöosztag ujratölt (O pauză de gîndire: pînă cînd plutonul de execuţie reîncarcă armele).
După 1989, Imre Kertész e în sfîrşit recunoscut ca un mare scriitor de limbă maghiară şi capătă, prin traduceri în germană, engleză, franceză, italiană şi suedeză, un renume mondial:
"Prestigiul de care se bucură Imre Kertész corespunde atitudinii filosofice cu care abordează existenţa. El face parte din acei scriitori ai secolului XX ce au redat pondere povestirii, căci nu se lasă tentat de facilitatea fantazării poetice, ci stăruie asupra vieţii reale, cu nelinişte existenţială şi tensiune intelectuală [...] Cumplita experienţă trăită în copilărie, la care se adaugă încercările dure ale unei vieţi fără compromisuri în celălalt lagăr, comunist, constituie lumea romanelor lui. Întreaga sa operă romanesc-autobiografică e o reflecţie profundă, pe tot parcursul unei vieţi şi cît mai aproape de cele trăite nemijlocit, asupra destinului şi absenţei destinului, asupra libertăţii şi supravieţuirii, asupra sistemelor totalitare şi moralei. Cu Imre Kertész, literatura europeană a secolului XX şi-a cîştigat un scriitor cu o voce penetrantă, un scriitor care ia, ca puţini alţii, în serios existenţa" - scrie Eberhard Rathgeb în "Frankfurter Allgemeine Zeitung".
Aprecierea de care se bucură după căderea comunismului autorul romanului Fără destin se reflectă şi în prestigioasele distincţii ce i s-au acordat în Unga-ria şi Germania: Premiul Jószef Attila - 1989, Premiul Opera Omnia - 1992, Premiul Marai - 1996, Premiul Kossuth - 1997, Premiul literar Brandenburg - 1995, Marele Premiu al Tîrgului de Carte de la Leipzig - 1997, Premiul Friedrich Gundolf pentru traducerile sale din germană - 1997, Premiul Herder - 2000. A primit de asemenea cea mai mare distincţie acordată artiştilor în Germania, decoraţia "Pentru merit", în 2001.
Despre cîteva cărţi
Fără destin, romanul de debut şi cel mai tradus al lui Kertész e povestirea laconică şi extrem de originală ca viziune a anului petrecut la Auschwitz şi Buchenwald, la intrarea în adolescenţă. Naratorul la persoana I, un băiat de 15 ani, înregistrează tot ce i se întîmplă cu o minuţioasă ingenuitate. Pînă să fie urcat în vagonul de vite, avusese grijă să îşi poarte steaua galbenă reglementar şi chiar în condiţiile îngrozitoare de călătorie nu se nelinişteşte; foamea, frigul, mizeria sînt puse pe seama războiului, e bucuros că va vedea lumea şi rîde la gîndul festei pe care le-o joacă celor ce-l aşteaptă cu cina acasă. Ajuns la Auschwitz, vederea ofiţerilor germani atît de îngrijiţi şi părînd să ştie bine ce au de făcut îi dă inocentului încredere. Băiatul-narator nu ştie ce-l aşteaptă. Cititorul - da, şi asta dă lecturii o specială notă de suspense. Fără destin este, desigur, încă o carte despre trenurile morţii, despre trierea deţinuţilor, despre camere de gazare, frig, durere, foame şi noroi, despre bestialitate, dar optimismul adolescentului naiv, instinctul său de supravieţuire, puterea de a se amăgi dau o singularitate paradoxală temei, tratată cu mult înainte de filmul lui Benigni La vita e bella, oarecum asemănător şi la fel de impresionant.
Băiatul supravieţuieşte şi abia după eliberare vine partea cea mai grea: să înţeleagă că nu poate începe o viaţă nouă şi nici să o reia pe cea dinainte. Totuşi, "Voi continua să trăiesc viaţa mea de netrăit [...] Nu mai există nici o absurditate care să nu mi se pară un lucru natural şi pe drumul meu, acum o ştiu, fericirea mă aşteaptă ca o capcană inevitabilă. Fiindcă şi acolo, printre marile coşuri de fum, în intervalul dintre suferinţe, era ceva care semăna cu fericirea. Toţi îmi cer mereu să le vorbesc despre Rău, despre orori, dar pentru mine aceasta a fost poate experienţa cea mai memorabilă. Da, despre asta, despre fericirea din lagărele de concentrare va trebui să le vorbesc data viitoare cînd mă vor întreba. Dacă mă vor întreba. Şi dacă eu însumi n-o voi fi uitat." Imre Kertész ţine mult la aceste fraze de încheiere ale romanului său, fraze care au suscitat discuţii şi reproşuri.
Eşecul, apărut în 1988, e continuarea biografiei romaneşti şi o carte a unei cărţi pe cale de a fi scrisă. În prima parte, refuzul editorilor de a-i publica romanul Fără destin suscită autorului o serie de întrebări la care încearcă exasperat să răspundă: de ce a simţit nevoia să scrie acea carte? De ce şi-a pus în ea toată speranţa? De ce se simte vinovat că a fost refuzat de editori şi chiar vinovat de a fi scris un astfel de roman sortit în acele împrejurări eşecului? "Cartea dvs. e cam amară" - îi spune un "umanist profesionist". "Înţeleg prea bine de ce un umanist profesionist e iritat de romanul meu. Eu însumi sînt iritat de umaniştii profesionişti care prin aşteptările lor vor să mă aneantizeze". În cea de a doua parte e povestită experienţa lui de foarte tînăr jurnalist, neînţelegerile cu direcţia ziarului de unde e concediat, dialogurile kafkiene cu funcţionarii comunişti - care-l întăresc în ideea că singura lui salvare este scrisul independent. În absenţa oricărei certitudini, scrisul este singurul mijloc de a se convinge că există cu adevărat. În Eşecul, Imre Kertész se dezvăluie şi ca un spirit caustic, iar prezentarea universului socialist din Ungaria anilor '50-'70 e impregnată de un umor special. Romanul acesta - scrie Lili Braniste în revista "Lire" din mai 2001, cu ocazia apariţiei lui în franceză, sub titlul Le Refus - cu tot substratul lui grav, te face să rîzi inteligent.
Kaddish pentru copilul nenăscut (1990) ar fi al treilea din seria autobiografică şi e scris sub forma unui monolog interior, ce constituie un fel de continuare şi răspuns la Fără destin. Naratorul îşi revede întreaga existenţă pusă sub semnul culpabilităţii şi eşecului, viaţa unui re-calcitrant care decide să nu aibă urmaşi, alegînd astfel o soartă încheiată. E un roman despre responsabilitate, în care personajul principal se raportează la tot ce i-a fost dat să trăiască nu cu atitudinea moralizatoare a supravieţuitorului, ci cu o particulară comprehensiune a condiţiei umane în secolul marilor orori.
Un altul. Cronica unei metamorfoze e un fel de jurnal început în 1991. "Un altul" decît el însuşi, liber şi celebru după căderea Zidului, scrie despre lecturile, voiajurile şi coşmarurile sale, îşi exprimă păreri nonconformiste despre lumea de azi. El crede că un scriitor care nu mai are nimic nou de spus trebuie să evite mai ales să devină spiritual. Ceea ce nu înseamnă că notaţiile nu sînt adesea ironice şi autoironice. Analizîndu-şi cu umor pretinsele "capacităţi superioare", îşi recunoaşte cinstit una: "N-am urmat unica inspiraţie a acestei ţări, cîntecul neîncetat de sirenă al si-nuciderii spirituale, intelectuale şi, în sfîrşit, fizice." Alte păreri provocatoare: Reunificarea Germaniei? Nimeni n-a vrut-o. E o experienţă anticreativă. Iudaita-tea lui? Prea grea de sens pentru a o considera ca "simplă refracţie a unei nebunii numite antisemitism", şi oricum el nu se vrea reprezentativ pentru nici o categorie de oameni, nici etnică, nici socială, nici profesională. Singura identitate pe care şi-o asumă acest "observator existenţial" inconsolabil şi niciodată amăgit este scrisul, prin care a căutat şi caută cu disperare un sens vieţii lui.
Primele reacţii
Poetul şi prozatorul clujean János Dénes Orbán (Premiul Uniunii Scriitorilor din România) are o legătură specială cu Imre Kertész: a fost bursierul Herder desemnat de recentul laureat Nobel să studieze un an la Viena, în 2000. Iată ce a declarat el, imediat după aflarea veştii: "După părerea mea, şansa unui scriitor maghiar de a primi Premiul Nobel pentru literatură a planat de-a lungul întregului secol XX, începînd din 1903, cînd era cît pe-aci să i se dea lui Jókai Mór. În locul lui Jókai, a fost premiat un norvegian uitat de mult, Björnstjerne Björnson. Prima tentativă serioasă de recunoaştere a literaturii maghiare s-a făcut în 1999, cînd Ungaria a fost invitatul special al Tîrgului de Carte de la Frankfurt. Atunci ne-am pus speranţa într-un Nobel. Patru scriitori maghiari aveau şanse reale la premiu: Péter Esterházy, György Konrád, Imre Kertész şi Péter Nádas - ei fiind şi cei mai cunoscuţi în Occident. Fără să emit judecăţi de valoare, cred că Imre Kertész are o operă ce poate fi receptată oriunde în lume, căci pentru a-i înţelege mesajul nu este necesară cunoaşterea contextului cultural şi istoric maghiar. Noutatea romanului Fără destin constă în faptul că a putut prezenta pentru prima oară în cultura europeană una din cele mai mari tragedii din istoria umanităţii cu un parodism extrem de fin."
Un alt scriitor maghiar din România, András Visky, crede că datorită acestui premiu "literatura maghiară are şanse să depăşească graniţele lingvistice şi să fie cunoscută. Imre Kertész a fost mai apreciat în Occident decît în ţara lui şi abia acum îşi ocupă locul cuvenit între marii scriitori maghiari."
Reacţii mai mult sau mai puţin complezente am găsit pe Internet destule. Ne-a reţinut atenţia în mod special una din SUA. Chiar în ziua de 10 octombrie, imediat după anunţarea laureatului, jurnaliştii americani, neputînd să dea rapid de Imre Kertész aflat undeva în Germania, au apelat la traducătoarea lui în engleză Katharina Wilson, profesoară de literatură comparată la University of Georgia. Pînă acum, cele două romane traduse de ea, Fateless şi Kaddish for a children not Born n-au avut prea mare succes de piaţă (din primul s-au vîndut doar vreo 5000 de exemplare). Jurnaliştii au vrut să ştie în primul rînd ce fel de om e scriitorul brusc devenit celebru în toată lumea. Şi au aflat de la traducătoare că e o persoană retrasă şi rezervată: "De cîte ori am vrut să-l întreb ceva despre el însuşi, a refuzat să-mi răspundă. A vrut să vorbim despre textele lui, despre lume, politică, filosofie şi istorie, dar despre sine, niciodată. Tot ce ştiu despre el e că munceşte mult. Are, în afară de locuinţă, un mic apartament în Budapesta şi nici soţia lui n-are voie să vină acolo. Pleacă de acasă dimineaţa devreme, se duce la acest apartament şi acolo scrie şi traduce pînă seara. Asta e viaţa lui zilnică: scrie şi traduce. E un cal de povară." Întrebată cum crede că îi va schimba Premiul Nobel viaţa lui Imre Kertész, Katharina Wilson a răspuns: "După cît îl cunosc, eu cred că va continua să se ducă la ora 8 dimineaţa în micul apartament budapestan şi să lucreze acolo pînă seara, cînd se va întoarce acasă. Nu pot să-mi închipui că faima şi banii îl vor schimba în vreun fel."
de Adriana Bittel
Operă
În limba română au apărut până în acest moment 4 lucrări ale autorului:
- Fără destin, editura EST, 2003
- Altcineva. Cronica schimbărilor, Editura Humanitas, 2004,
- Drapelul englez, Editura Humanitas (cartea de pe noptieră, 67), 2004;
- Kadis pentru copilul nenăscut, Editura EST, 2005.
În 2005 romanul "Fără destin" a fost ecranizat în regia lui Lajos Koltai. Kertész consideră acest film mai autobiografic decât cartea ce i-a stat la bază.