O nouă artă: învăţământul superior

Vă mai amintiţi de Cioran, cel care a reuşit să-şi trăiască toată viaţa din Paris cu ajutorul unor „burse” indefinit prelungite? Într-una din zilele pe care le-am pierdut privind sofisticate application form postdru, probabil exact în momentul în care enervarea s-a unit cu greaţa, plasându-mă într-un desuet moment de „deziluzie intelectuală” (pe vremuri un must have al oricărui „om de cultură”), un soi de ecou cioranian a început să mă împresoare. Mi l-am închipuit pe Cioran bătând silenţios la zeci de uşi (electronice) cu proiecte de genul: „Tratat de descompunere”, „Despre neajunsul de a te fi născut”, „Cartea dezamăgirilor”… etc. Anybody? No one? Poate „Istorie şi utopie”? E mai „focalizat”? Dacă, să spunem, Cioran ar fi fost catalogat ca student român, comiţiile şi comitetele de specialişti electronici s-ar fi ofuscat la gândul că un estic nu face proiecte pe „comunism” sau pe minorităţi, cu precădere rromi (dintre aceştia, numai cei oropsiţi, fiind în mod corect politic excluşi cei care trăiesc oropsindu-i pe alţii). Şi cum uşile astea electronice nu-ţi acordă nici minima opţiune kafkiană de a te uita pe gaura cheii, mai că îl văd pe Cioran recurgând la celebrul ştreang pe care altădată îl privea doar ca pe o opţiune îndepărtată şi calmantă. Har Domnului că majoritatea doctoranzilor şi doctorilor nu suferă nici de umorile, nici de inteligenţa lui Cioran, ajungând astfel să îngroaşe şi ei cum pot promoţiile succesive de şomeri sau de „şomeri angajaţi” (pe la reviste de cultură, librării, ziare sau posturi TV locale). Eu una mă consider norocoasă de când am văzut pe uşa cofetăriei mele preferate anunţul: „angajăm cofetar cu sau fără experienţă de preferinţă doctor în literatură comparată. Au prioritate persoanele sub 35 de ani cu minim 5 articole ISI publicate sau în curs de publicare (se acceptă şi articole sau studii apărute în publicaţii recunoscute la nivel naţional)”.


Multora li se va părea melodramatică recurgerea la metafora cu ştreangul cioranian, iar cei cu neuronii acoperiţi de minunata pulbere magică a gândirii pozitive o vor găsi de-a dreptul absurdă. Totuşi, profesorului William Pannapacker, care a semnat articolul „The Big Lie About the «Life of the Mind»”, unii foşti studenţi şi doctoranzi i-au răspuns făcând referire la teribila „soluţie”. Majoritatea dintre ei s-au trezit în urma mariajului academic (cu un parcurs de 20 de ani) cam în aceeaşi poziţie în care se treziseră Don Quijote şi Emma Bovary – ameţiţi de mincinoasele cărţi şi „cunoaşteri” pe care îşi închipuiau că-şi clădesc viitorul. Numai că în momentul crudului adevăr nu un blând Sancho sau un blajin retardat sentimental asemeni lui Charles Bovary stătea să le şteargă fruntea chinuită, ci mai nemiloasa piaţă a muncii continua să-i strângă cu uşa. Politicienii nu mai sunt cuceritori… dacă te crezi un Aristotel nu-ţi vei găsi nici un Alexandru cel Mare (deşi cu un noroc chior, destinal aş putea spune… te-ai putea alege cu un Gigi Becali). Moda de a „parveni” ca poet de curte a cam dispărut şi ea, căci curtea însăşi şi-a schimbat task-ul şi grupul ţintă. Pe un ton demn de un profet, William Pannapacker denunţă unele dintre mirajele învăţământului superior ajungând la concluzia: „Ar trebui să existe un loc special în iad pentru profesorii care – la sfârşitul unui program academic de 10 ani, fără perspectiva unei angajări – spun asta e! şcoala nu-i pentru oricine”.

Mai sus numitul articol mi-a stârnit curiozitatea şi răsfoind alte foi electronice dedicate problemei am dat peste textul profesorului William Deresiewicz („The Crisis in Higher Education”, publicat în „The Nation”) care dezbate într-un mod mai documentat acelaşi subiect. Deşi cei doi profesori se referă strict la sistemul universitar american, cred că învăţăminte amare putem trage de pe acum din experienţa de peste ocean. Având în vedere că unei economii neproductive am reuşit să-i “adaptăm” una de speculă (bancară şi bursieră), probabil că după sistemul Bologna vom urma orice alt vânt de “eficientizare” care bate de peste ocean. Să nu uităm că deja avem cel puţin o universitate “multiculturală” (whatever that means) producătoare pe bandă de tot felul de institute (ştiţi… cămăruţele alea înghesuite în care faxul e mai activ decât secretara… care este şi unicul angajat). Oricum, s-ar putea ca sus-numitele institute să poată fi cu succes integrate într-o fericită “rulare de bani” în măsura în care universităţile noastre au preluat şi vor mai prelua masiv modelul american. De altfel, au copiat deja cel puţin una dintre calităţi prin introducerea postului de Preşedinte: “Mărimea salariilor prezidenţiale – mai mult de 1 milion de dolari în zeci de cazuri – a devenit notorie”. În plus, ne anunţă acelaşi autor, corpul academic corporatist nu mai este compus din profesori care trec pe rând şi prin partea administrativă a conducerii reîntorcându-se la predat şi cercetare, ci au devenit “un strat managerial separat” care migrează din job în job ocupându-se de partea “măsurabilă”, de business, a “afacerii”.

Revenind însă la studenţi, în special la cei care vor să continue parcursul academic cu un doctorat, cei doi profesori ne expun modul diabolic în care departamentele ascund nu numai faptul că majoritatea dintre ei vor deveni şomeri (rata de angajare a doctorilor Yale era de 50% înainte de criză), ci şi felul în care universităţile, reducând numărul fericiţilor titulari, produc o serie de job-uri prost plătite pentru asistenţi sau alte cadre aferente care pot funcţiona ca ataşaţi doar pe perioada proiectelor în curs. Universităţile, ca orice corporaţii găsesc mult mai eficientă “plata cu ora” şi angajaţii temporari care pot fi tăiaţi cu extremă uşurinţă de pe lista de plăţi. Astfel între 1991 – 2003 rata titularilor a crescut cu 18% în timp ce cea a angajaţilor part time a crescut cu 87%. Profesorii devin astfel nişte figuri care joacă rolul lui Jekyll-and-Hyde: “devotaţi pentru fiecare student în parte şi co-manageri ai unui sistem care îi exploatează ca grup”. Proiectele doctorale sau post-doctorale pot funcţiona doar în mod absurd: în măsura în care-şi produc proprii loseri. Cine spune că actele gratuite au murit?

Dar pe lângă acest dezastru financiar în care Universităţile se aruncă de dragul eficienţei, cel social va fi poate unul fără precedent… culme a eşecului iluminist. Cred că ceea ce se întâmplă cu învăţământul în zilele noastre e ceea ce se întâmplase cu arta înainte de a-şi da obştescul sfârşit. După finele analize ale lui Peter Bürger, arta avangardistă se născuse tocmai ca o revoltă faţă de “arta pentru artă”, percepută ca produs înregimentat al marii burghezii. “Arta pentru artă”, nu era decât locul pe care capitalul îl acordase artei, oferindu-i blajin “funcţia de a nu avea nicio funcţie”. Încă mulţi intelectuali şi artişti mai fac apel la inefabilul artei când nu mai au loc de scos cămaşa pe nicăieri. Integrat în mai noul capitalism de speculă, învăţământului i se acordă acelaşi loc, propunându-i-se şi lui (ca şi fostului câmp artistic neproductiv) “rolul de a nu mai avea niciun rol”, adică rolul de a nu mai forma. Goana după burse, după înscrierea în proiecte nu mai respectă niciun traiect corect din punct de vedere pedagogic. Ca într-un lagăr de concentrare intelectuală doctorandul şi doctorul fug de colo-colo după “ce pică”. Până şi lectorii, conferenţiarii sau profesorii fac acelaşi lucru. Ţin minte şi acum că după 90 era “eficient” să te faci “feminist” (adică să te faci că iei lecţii de la mari somităţi în domeniu din SUA sau UK… că oricum n-avea cu nimic de-a face feminismul lor cu al nostru). După aceea au venit “studiile culturale”, “minorităţile”, “comunismul” etc. Mai nou, chestiile cu “activ social” şi “social studies” dau pe spate tot ce mişcă. Învăţământul nu numai că urmează penibila înrolare a artei în câmpul unei pieţe de speculă, dar pare să nu îşi pună (din nou, asemeni artei) nici minima problemă morală a raportului pe care îl mai are cu societatea. Văd o puzderie de documentare şi de filme “real social” care regurgitează corect discursurile pe care proletariatul ar trebui să le aibă faţă în faţă cu capitaliştii (în eventualitatea că nu tot proletariatul s-ar uita la “povestea” lui Iri şi Moni sau la X Factor sau la Big Brother) şi te apucă greaţa la felul în care “arta” şi “cunoaşterea” prizează socialul (cu atenţie sporită pe efectele estetice pe care le produce lumea a treia) fără a-l atinge, rămânând “estetic” gratuită şi financiar “eficientizată”. Sunt de acord doar în parte cu afirmaţiile lui Groys în ceea ce priveşte “proletarizarea” artei şi a corpului artistului, dar el are în vedere numai o ruptură (cea produsă de Duchamp) şi cred că textele sale vizează numai o parte a artiştilor (în principal a celor care se luptă încă pentru afirmare). Cine priveşte apariţia artistului brazilian din cadrul actualei Bienale de la Veneţia, Fabio di Ojuara care umblă cu un capac de toaletă în jurul capului pe care stă scris “Now, every shit is art” (Amen!) nu poate decât să îi dea dreptate criticului rus. Dar există şi o altă ruptură, marcată de Warhol, prin celebra lui trecere la business art. Lucio Fontana şi al lui “Concept spaţial” (un cearşaf alb rupt pe mijloc) care se pune în vânzare la Christie`s Londra începând cu preţul de 2 290 000 lire sterline, e cam departe de pătura proletară, în orice fel am gândi-o (preţul operei, mai înainte de orice, îl desparte de clasele inferioare. Deja Dali făcea glume pe tema aceasta când vânzându-şi o lucrare a declarat că deşi tehnica îi aparţine şi semnătura e originală, tabloul nu poate fi al lui, din moment ce nu el a fost cel plătit). Mai ciudată decât “proletarizarea artistului”, e reproducerea în orice câmp de activitate a “fostelor” pături sociale, împărţind indivizii într-o clasă “superioară” cu acces la fonduri şi alta “proletară” luptând şi ea pentru aceeaşi bucată de plăcintă (de la specialistul în fizică atomică la crescătorul de vite, toţi sunt supuşi aceluiaşi imperativ: al “accesării fondurilor”). Revenind la artist, observăm că odată ce a intrat pe piaţă el nu mai este doar propriul lui angajat (propria lui forţă de muncă), ci şi propriul lui curator, la fel cum Preşedintele de Universitate este reiterarea CEO-ului unei multinaţionale. Studenţilor, doctoranzilor şi doctorilor (de la “uman”) nu le rămâne decât să-şi îngraşe pe cât posibil CV-ul, să adune puncte, să migreze din bursă în bursă şi din institut în institut (la fel ca artistul în căutarea curatorului ideal) până uită cu totul şi ideile de la care au pornit şi unde voiau să ajungă, mai ales dacă locul în care sperau să ajungă se numeşte “loc de muncă”. În caz de boală, orice spital din România garantează o linguriţă de dulceaţă pe cap de asigurat (cf. „Adevărul de seară”, Craiova, 31 mai 2011). Iar dacă asigurarea dumneavoastră nu e destul de grasă sau lipseşte cu desăvârşire… Asta-i culmea! Lumea asta nu-i făcută pentru oricine!

de Oana Pughineanu