Literatura pentru copii, o „Cenuşăreasă“?

(...) „Adevărul literar şi artistic“ încearcă să determine cauzele pentru care cărţile izbutite adresate prichindeilor sunt atât de rare în producţia literară de la noi. La fel ca şi pentru celelalte exemple de literatură „de gen“, nu avem o tradiţie, ignorăm reuşitele şi, în prezent, suntem striviţi de invazia produselor „de succes“ din import. 

Criticul literar Dan C. Mihăilescu, avizat comentator al fenomenului literar românesc, este cel care pune punctul pe „i", dar, în acelaşi timp, nu e dispus să renunţe la un optimism funciar. „În ultima jumătate de secol, tot cam la zece ani ne punem înfriguraţi întrebarea de ce nu avem literatură pentru copii. De ce scriitorii noştri nutresc un dispreţ suveran faţă de acest gen strategic, care, nu doar că face educaţie în chip agreabil-eficient, dar şi pregăteşte publicul cititor de mâine (uitaţi-vă la tsunamiul declanşat în librăriile lumii odată cu Harry Potter, explozia genului fantasy, a „neovampirismului" ludico-juvenil etc.)", spune criticul.

Mihăilescu încearcă şi nişte timide explicaţii ale acestei „stări de fapt": „S-au dat multe explicaţii, de la banalul dezinteres editorial (e vorba de un public fără putere politică, plus costurile mari de producţie pentru cărţile masiv ilustrate) până la cele savante, de mentalitate culturală: nu avem vreme de jucării şi fleacuri copilăreşti, când noi avem de construit, mă-nţelegi, o literatură naţională, cu mize istorice, milenar-seculare...", notează criticul, în stilul său consacrat.

„Suntem o cultură complexată"

În mod paradoxal, un reprezentant al generaţiei mai tinere de specialişti în literatură, Daniel Cristea-Enache, este mult mai pesimist în viziune, considerând că nu se mai poate face nimic în privinţa „mareei" de traduceri, dar că acest fenomen a fost şi este valabil pentru orice „vârstă" literară, în cazul unei „culturi mici", aşa cum este cea română.

„Aş spune că «Harry Potter», «Stăpânul Inelelor» şi alte structuri ficţionale (nu atât de simpliste cum li se par unora) au colonizat imaginarul copiilor români, aşa cum s-a întâmplat de fapt cu copiii din toată lumea. Într-o bună măsură, copiii de azi sunt mult mai globali decât cei din generaţia «decreţeilor». Dar să ne amintim că şi noi, în anii '80, priveam avizi spre Vest, spre America, şi savuram fiecare film hollywoodian de pe o casetă video", punctează Cristea-Enache.

Scriitorul de origine basarabeană Vasile Ernu, devenit de câţiva ani buni, după „trecerea Prutului", o mini-vedetă culturală a „provinciei" mai mari care este România, are o privire din exterior asupra situaţiei (provenind, la rândul său, dintr‑o „provincie" îndepărtată a marelui Imperiu sovietic): „Eu cred că suntem o cultură complexată: vrem «marele roman», vrem «Nobel», dar nu ne interesează lucrurile simple. Ar trebui să fim mai relaxaţi şi să facem paşii corecţi. Întotdeauna m-am întrebat de ce avem o literatură pentru copii atât de săracă şi de ce nu ne-au prea interesat «genurile minore».

Eu sunt convins că o literatură semnificativă nu se poate construi fără aceste ingrediente. De exemplu, în URSS în momentul apariţiei cenzurii de tip stalinist mulţi scriitori, pentru a se proteja, s-au refugiat în literatura pentru copii. Aşa a apărut un fenomen unic în felul său: o literatură pentru copii care era citită şi de maturi. La noi nu s-a întâmplat aşa ceva tocmai din complexele pe care le avem: «noi nu coborâm»", notează Ernu.

Şi totuşi se scrie

Pentru a da cuvântul şi scriitorilor propriu-zişi, unul dintre puţinii care s-au încumetat, în ultimii ani, să scrie o lucrare originală dedicată „celor mici" este poeta Ioana Nicolaie, cu volumul de proză „Aventurile lui Arik", o frumoasă carte-obiect editată de Corint Junior. Experienţa nu a fost una dintre cele mai fericite, iar autoarea a explicat, pentru „Adevărul literar şi artistic", de ce: „Autorii români nu mai au de ce să scrie poveşti. 

Nimeni nu investeşte în literatura pentru copii, fiindcă o carte pentru cei mici presupune şi ilustraţie, devenind deci mai costisitoare decât o traducere îndoielnică din nu ştiu ce cultură. Cartea mea pentru copii, «Aventurile lui Arik», a ieşit la Corint Junior într-un tiraj de cinci mii de exemplare. Cum mă interesează genul, am mai scris încă o carte pentru copii, «Arik şi mercenarii», care stă realmente în sertar de un an şi jumătate. De ce? Pentru că, repet, literatura pentru copii e ultimul lucru de care sunt interesaţi editorii noştri", afirmă, cu amărăciune, creatoarea lui Arik.

O altă autoare care a abordat acest gen este Alina Miron. Ex-jurnalistă, Alina Miron a publicat la Corint Junior, în 2005, patru cărţi pentru copii: „Şori-tuc şi Şori-puc", „Casa furnicuţelor", „Un căţel cu vise...mov! " şi „Tică, motanul fără frică" (acesta din urmă, un titlu clachiat în mod prea evident după „Nică fără frică" al Ninei Cassian). „Eu cred că se scriu poveşti de către autorii români: se scriu multe şi de toate felurile, cu animăluţe, cu copii sau nori, cu aventuri, poliţiste sau fantasy, dar în special cu zâne şi cu personaje cu puteri aparte. Editurile nu sunt foarte interesate, ele cunosc foarte bine că nu se fac bani din asta fără o grafică de excepţie, o calitate editorială şi o promovare intensă. Asta costă", opinează Alina Miron.

Surclasaţi de Harry Potter

Vorba rusului: „ce-i de făcut?". Oricât de caragialesc ar suna, situaţia de la care „depandă" multe este „albastră" rău de tot. În răspăr cu opinia generală, Mihăilescu crede că avem o tradiţie a genului şi că de puţin depinde pentru ca, după un mic efort, să facem lucrurile să meargă: „Tradiţie frumoasă, chit că săracă, avem. Bijuterii precum «Fram, ursul polar», «Puiul», «Zdreanţă», «Căţeluşul şchiop», «Enciclopedia zmeilor», Creangă, Ispirescu şi legendele etiologice din Tudor Pamfile şi Simion Florea Marian, başca, la limită, «Medelenii» lui Teodoreanu". Soluţia? „Pe stil nou, cred că generaţia Ioanei Nicolaie, a Adelei Greceanu, T. O. Bobe ş.cl., bine strunită de o voinţă editorială, cu program ferm şi motivaţii financiare substanţiale, în câţiva ani ar umple o bibliotecă rezonabilă".

Nu acelaşi optimism este împărtăşit, aşa cum s-a văzut, de mai tânărul Daniel Cristea-Enache, pentru care „zarurile au fost aruncate" şi, pe plaiurile mioritice, nu se va naşte nicicând un nou Collodi sau, nici măcar, o nouă Selma Lagerlöf. Şi aceasta pentru că, pe toată planeta, „Autorul" pentru copii poartă un singur nume: J.K. Rowling, efect pervers al globalizării, iar „din această dilemă nu putem ieşi". „Având suportul cinematografului, al internetului şi al nenumăratelor gadgeturi electronice (deja, când scriu «electronice», mi se pare că sunt niţel defazat), Harry Potter va surclasa, în continuare, orice carte autohtonă pentru copii, indiferent cât de bine scrisă ar fi aceasta.
Autori români talentaţi avem, interesul publicului-ţintă este însă foarte greu de câştigat, în aceste condiţii", crede Cristea-Enache. Dar, cum spuneam, să nu ne facem sânge rău, „nimic nou sub soare": „Regret, dar şi eu, când eram copil, citeam cu infinit mai multă plăcere Jules Verne, Dumas şi Karl May decât, să zicem, «Cireşarii» lui Constantin Chiriţă, care mi-a plăcut la început, dar apoi se dovedea, de la un volum la altul, un fel de ciorbă reîncălzită", mărturiseşte tânărul critic. Ce să-i faci, drama unei culturi mici, etern provinciale!

„E imposibil să minţi copiii"

Scriitoarea Ioana Nicolaie crede că rădăcinile „răului" se află în superficialitatea şi indolenţa tipice româneşti, care afectează şi sistemul editorial autohton: „N‑am întâlnit atitudinea asta în nicio ţară, nu înţeleg de ce nu se preocupă nimeni de textele după care se formează copiii noştri, de ce li se vâră forţat pe gât cultură occidentală, fără să li se dea posibilitatea să aleagă". Soluţia ar fi în schimbarea, de către cei în măsură, a acestei viziuni păguboase: „Este, deci, fals să spui că autorii nu sunt interesaţi de zona asta: Editura Art a publicat un volum «Care-i faza cu cititul» unde peste douăzeci de autori au răspuns provocării şi au scris texte foarte interesante.
Editorii nu vor să publice, în ciuda faptului că această zonă de piaţă e de departe cea mai stabilă: un părinte îi ia copilului o carte, deşi pentru el nu o face", notează poeta. „E adevărat însă că acest gen este şi unul destul de dificil: e uşor să-i minţi pe oamenii mari, e imposibil să minţi copiii. Cred însă că orice scriitor semnificativ trebuie să scrie în viaţa sa măcar o carte pentru copii", mai atrage atenţia Vasile Ernu.

Prea mici pentru un război atât de mare

Pentru că suntem o literatură prea mică şi provincială şi ca atare obsedată de a produce ceva „major", suntem incapabili de a crea în mod organic în genurile socotite „minore". De aici, emfaza permanentă cu care acestea sunt taxate cu fel de fel de termeni preţioşi, prin care ne exhibăm închipuita superioritate: „paraliteratură", „literatură de consum", „literatură populară" etc. Situaţia este valabilă în literatura pentru copii, aşa cum este valabilă pentru SF, policier sau literatura de aventuri. Din start, aceste lucruri sunt socotite „neserioase", iar eventualele reuşite sunt ignorate sau marginalizate, fiind „ghettoizate" ca „altceva-decât-literatura-adevărată" (un trist exemplu este istoria manolesciană, care abundă în gafe asupra acestor subiecte).

Mulţi dintre autorii băgaţi cu anasâna în programele şcolare şi încremeniţi acolo, de unde sunt de neclintit, ca fiind „literatură pentru copii", nu sunt de fapt decât exemple de trişti naturalişti, anacronici încă din momentul în care şi-au scris textele (pentru că nu oricine poate fi Renard sau Fabre, revenind la tema „culturii mici"!), cu atât mai mult în secolul XXI: Brătescu-Voineşti, Gârleanu, Agârbiceanu etc.
Dacă excludem scrierile devenite canonice (Creangă, Arghezi), din autorii clasici de până la „Eliberare" nu putem extrage decât câteva texte cu adevărat lecturabile: „Fram, ursul polar" de Cezar Petrescu şi „Dumbrava minunată" (dar şi alte texte ale autorului, gen „Soarele în baltă", „Divanul persian", „Măria Sa Puiul Pădurii", toate cu pronunţata marcă stilistică sadoveniană).

Nu trebuie uitat nici un autor a cărui depreciere a ajuns un fel de „sport naţional", Ionel Teodoreanu, cu bijuteriile sale din volumele „Uliţa copilăriei" şi „În casa bunicilor", fără a mai vorbi şi de primul volum din „La Medeleni", „Hotarul nestatornic"; orice s-ar spune, sunt cărţi unice în literatura română, imposibil de imitat fără a te face de râs (totuşi, nu multor autori li s-a făcut privilegiul de a li se crea un cuvânt precum „medelenianism").

Mai toţi scriitorii importanţi de după război s-au exersat şi în câmpul literaturii pentru cei mici, din păcate puţin rămâne din această producţie. Pe lângă apreciatele, pe bună dreptate, scrieri ale lui Constantin Chiriţă („Cireşarii"), Radu Tudoran („Toate pânzele sus!") sau Alexandru Mitru („Legendele Olimpului"), autori care au dat reuşite majore când s-au exprimat în acest gen continuă să fie semi-ignoraţi: Vladimir Colin (magnificele „Basmele Omului", dar şi alte titluri) sau Iordan Chimet.

Mare parte din extrem de întinsa producţie de literatură de aventuri - istorice sau contemporane - a perioadei este datată acum, dar o selecţie profesionistă ar scoate la iveală multe bijuterii ignorate (un exemplu cert este „Rugurile din zori" de Marin Ioniţă, roman istoric de o originalitate frapantă, care poate sta alături de orice izbândă a literaturii de gen). Şi nu ne referim aici la cărţile SF sau policier propriu-zise, în măsura în care acestea sunt subsumabile unei „literaturi pentru tineret".

După Revoluţie, puţină lume a mai scris pentru copii şi şi mai puţină a lăsat cât de cât o „dâră" în mintea cititorului. Excepţiile notabile ar fi: „Enciclopedia zmeilor" de Mircea Cărtărescu şi „Aventurile lui Arik" de Ioana Nicolaie. O editură care acordă în mod permanent atenţie literaturii originale pentru copii este Humanitas: aici se reeditează în permanenţă cele două cărţi cu Apolodor ale lui Gellu Naum, ciclul Anei Blandiana de poeme cu Arpagic şi tot aici a apărut şi „Enciclopedia zmeilor". Din literatura universală, Humanitas şi-a asumat nişte pariuri editoriale majore: seria de cărţi cu Habarnam a lui N. Nosov (recent a apărut, în premieră, „Habarnam în Oraşul Soarelui") sau cartea despre pisici a lui T.S. Eliot.

OPINIE

Dan C. Mihăilescu: „Nu sunt îngrijorat de viitorul lecturii"

Cu toate că am început să citesc devreme, pe la 5 ani (maică-mea fiind o cititoare nesăţioasă şi bovarică) lecturile au fost cât se poate de obişnuite pentru vremea aceea: colecţia „Traista cu poveşti" (doi lei bucata), cu Ispirescu, Andersen, Grimm, apoi Nosov cu „Habarnam în ţara minunilor", după care, pe la 12-13 ani au urmat năvalnic Jules Verne, Karl May, Medelenii, Cuore, Singur pe lume, Mihail, câine de circ ş.a.m.d..

De aici, adică de la descoperirea unei biblioteci fabuloase în vecini (la „Dan-a-lu-tanti-Lia", în capătul străzii Râpelor, eram în clasa a VI-a), care avea, între multe altele, colecţia integrală a BPT-ului, am început dezmăţul care continuă, iată, de vreo patru decenii. Am citit nebuneşte, efectiv la metru, de-a valma, în câţiva ani sute şi sute de cărţi dintre cele mai variate, de la sufism şi isihasm la Dos Passos, Camus, Thomas Mann, Hugo şi Dostoievski, de la Ibsen şi Lesage la Steinbeck, Balzac, Tolstoi şi Dreiser.

Prietenii mei din copilărie nu citeau nimic. Cel mult Winnetou, şi asta numai după ce au apărut filmele cu Old Shaterhand şi Pierre Brice, de ne-apucasem să exersăm pe maidan târâşul în vârfurile degetelor. Miuţele, concursurile de scuipat la distanţă, fazanul pe filme, revistele porno şi partidele de pseudo-scrimă (era epoca filmelor de capă şi spadă!) le mânca tot timpul.

Copiii de azi nu ar trebui să rateze marile cărţi formatoare. Dacă aş avea nepoţi, le-aş pune în faţă încă de la 6, 7 ani, alături de istorii, atlase şi cărţi de călătorie, Patericul şi Filocalia, şcoli de înţelepciune milenară, i-aş învăţa să-şi recite singuri din Eminescu, iar pe la 12 ani i-aş îndemna către marii moralişti - Marc Aureliu, Seneca, Pascal, Montaigne, Chamfort - din care, chiar dacă nu vor înţelege totul adecvat, vor deprinde trânta cu adevărurile crude şi micimea umană.

Nu am citit seria Harry Potter (ce să fac, prefer Memoriile lui Valeriu Anania!), dar am fost fericit de existenţa ei, care i-a reapropiat pe cei mici, de pe toată planeta, de cartea ca obiect -şi încă un obiect aproape fetişizat. Nu sunt îngrijorat de viitorul lecturii. Chiar dacă informaţia se va absorbi exclusiv de pe ecran şi nu din carte, motivaţiile reuşitei în viaţă care ţin de cultura personală vor fi aşa de acute, încât la lectură se va ajunge oricum.

Autor: Doinel Tronaru