Andrea Bajani, scriitor: „Nimeni nu vorbeşte despre imigranţii italieni din România“

Andrea Bajani (36 de ani), scriitor italian, autorul romanului „De vei lua aminte la greşeli“, apărut recent la Humanitas, pentru care s-a documentat în 2006 în România,  identifică un paralelism între imigranţii români şi cei italieni. Bajani, care se declară fascinat de „contradicţiile românilor“, a locuit un an la Bucureşti şi a vizitat Craiova, Galaţi şi Timişoara. Italianul scrie povestea despărţirii unei mame de fiul său, vorbind despre singurătate ca boală cronică a ţărilor din Europa de Est.

„Adevărul": Cum aţi ajuns în România, care e povestea acestei călătorii?

Andrea Bajani: În Italia se vorbeşte doar despre imigranţii români şi, din păcate, nu de bine şi într-un fel lipsit de inteligenţă, în opinia mea. Niciodată nu se vorbeşte însă despre italienii din România. Italia are aroganţa unei ţări coloniale, mai puţin încercate economic. Ce m-a interesat a fost să ajung la o intersecţie. În Torino, unde locuiesc, cei mai mulţi imigranţi sunt cei de origine română. Iar italienii din România sunt şi ei numeroşi. Am căutat acest paralelism. România trăieşte astăzi ceea ce Italia a trăit în anii '50: trecerea la o economie a consumului accelerat, o schimbare violentă. Povestea a început când o prietenă italiancă mi-a spus că mama ei lucrează la Satu Mare, la o fabrică de ciorapi deţinută de un italian. Aşa am luat decizia de a veni în România, în 2006, să pot vedea lucrurile cu ochii mei, să descopăr această ţară - şi a fost o mare descoperire, m-am îndrăgostit de România. Apoi, e obligatoriu să priveşti lucrurile din exterior, să încerci să schimbi perspectiva ca să-ţi înţelegi ţara în profunzime. O poţi face numai privind Italia în raport cu celelalte ţări, fiindcă identitatea se măsoară întotdeauna în raport cu alţii.

Până să veniţi în România aveaţi doar perspectiva de italian. Ce aţi descoperit despre români la faţa locului? 

Ce m-a fascinat cel mai mult la România şi la români au fost contradicţiile - contradicţiile unui popor în permanentă schimbare şi care, într-un fel, continuă să spere. Speră ca viitorul să vină şi ca trecutul să treacă. România reprezintă unul dintre punctele cele mai importante de pe harta lumii, locul de unde poţi înţelege cum Statele Unite modifică economia, antropologia lumii. România este ca un termometru. A prins anii transformărilor, iar acum poate desăvârşi ţelurile economiei capitaliste - considerată soluţia pentru toate relele. Or, România, Italia, Grecia şi Spania demonstrează că această economie generează forţe mult mai rele decât ne-am fi imaginat.

„De vei lua aminte la greşeli" spune povestea unei dureroase despărţiri dintre o mamă şi fiul său. În ce fel contează contextul social  într-o dramă care e, până la urmă, universală?

Contextul istoric, politic, economic determină schimbări în relaţii, în sentimente, în emoţii şi determină comportamente care în alte epoci nu ar fi fost posibile. Datoria literaturii este să pună o întrebare: „Ce este omul?". De aceea nu cred că există romane sociale sau politice, există un unic roman posibil, cel care analizează omul.

După ce v-aţi întors în Italia, v-au încercat nostalgii legate de România?

E prima oară când revin în România, după 2006. Există o familiaritate aparte între România şi Italia, chiar şi peisajele seamănă. Câmpia românească e aceeaşi câmpie unde am crescut. Dorul de România este o prelungire a nostalgiei după copilăria mea.

Există vreo informaţie autobiografică în roman?

Nu. Părinţii mei nu au fost niciodată în România, nu sunt divorţaţi, deci n-am fost un copil abandonat. Totuşi, lărgind sensul întrebării: orice roman e autobiografic; nu există carte a unui scriitor care să nu fie autobiografică din punct de vedere emoţional.

De ce aţi ales un fapt atât de puternic - moartea unei mame, fiul care o revede după atâţia ani de absenţă tocmai la înmormântare -, pentru a structura romanul?

Moartea mamei reprezintă moartea trecutului. E momentul când trebuie să-ţi faci un bilanţ, să nu mai rămâi un fiu al trecutului. Fără să încheie această etapă - marele  mister al unei vieţi -, un fiu nu poate deveni bărbat, tată. Şi e cu atât mai complicat cu cât vorbim despre o mamă care şi-a abandonat fiul, a făcut un lucru care era contra naturii, poate cel mai dur din câte există.

De fapt, cartea dumneavoastră este despre singurătate.

Da, fiindcă singurătatea ne domină astăzi. E un fenomen vizibil mai ales în ţările Europei de Est, unde s-a pierdut identitatea colectivă, nu mai există un „noi". La început se vorbea despre valorile occidentale, însă acum ne aflăm în situaţia în care fiecare individ e nevoit să-i declare război celuilalt, iar celălalt nu are altă cale de ieşire decât să se apere de unul singur. Aceasta este boală cronică a timpurilor în care trăim.

"Cadavrele morţilor sunt absolut etanşe pentru că angajaţii de la pompele funebre au sarcina de a le astupa toate găurile. De-abia atunci mori cu adevărat, atunci când corpul tău nu mai are nicio deschizătură."
Andrea Bajani
scriitor

„Sunt obsedat de moarte, care dă sens vieţii"

Titlul romanului vine dintr-un pasaj din Psalmi. Aveţi o relaţie specială cu ideea de iertare?

Deşi nu mă simt catolic, am crescut într-o cultură catolică, o cultură care îi împarte pe oameni în inocenţi şi vinovaţi. O cultură în care ai nevoie doar de spovedanie ca să te întorci la puritate. În opinia mea, noţiunile de inocent şi de vinovat ţin de o instanţă, de un tribunal. Am vrut să depăşesc această logică. Literatura este locul complexităţii. Pe dinăuntru, niciunul dintre noi nu este doar inocent sau doar vinovat. A împărţi oamenii în categorii e un mod de căuta confortul, siguranţa. Însă viaţa e mai complicată şi mai dificilă.

De ce vă place să scrieţi la persoana întâi? E o adresare directă, care vă expune.

Nu e un lucru pe care-l alegi, pur şi simplu se întâmplă. Scrisul e ca mersul. Poţi merge într-un singur fel, în felul tău.  Dacă încerci să imiţi mersul altuia, e de-ajuns o secundă de neatenţie şi-ţi pierzi calea. Scriitura e un lucru pe care trebuie să ţi-l asumi până la identificare.

V-aţi documentat pentru  momentul când fiul se confruntă cu realitatea - cadavrul mamei?

Nu. De fapt, acest pasaj e mai degrabă o metaforă despre cei vii decât despre morţi. Dacă o persoană e vie, dar nu mai simte nimic, nu mai ascultă, vede, gustă, atunci acea persoană e un mort. Un om cu simţurile retezate este mort, chiar dacă trăieşte.

Cum vă raportaţi la moarte?

Sunt obsedat de moarte (râde). Moartea dă sens vieţii. Literatura înglobează această călătorie a vieţii - există un punct de plecare şi un final, iar între cele două putem trasa o linie care dă sens poveştii. Dacă n-ar exista un final, cele întâmplate n-ar avea niciun sens. Moartea e sfârşitul călătoriei. Orice poveste nu poate exista în absenţa morţii. În viaţă, moartea te obligă să descoperi sensul lucrurilor care ţi se întâmplă.

Un critic italian a descris romanul dumneavoastră ca fiind  atât de emoţionant şi de sensibil, încât parcă ar fi fost scris de o femeie. Vă deranjează această remarcă?

E ca şi cum ai spune că femeile sunt sensibile şi bărbaţii nu. Automat, dacă un bărbat se emoţionează înseamnă că are o sensibilitate feminină. Nu sunt de acord.

Social, pentru o femeie e confortabil să-şi recunoască sensibilitatea, pentru un bărbat, mai puţin. Cum aţi luptat cu dumneavoastră ca să vă exprimaţi emoţiile?

Gândindu-mă mereu că a-ţi ascunde o latură a personalităţii echivalează cu a-ţi tăia o mână sau un picior. Nu cred în exhibiţionism, ci într-o demnitate a emoţiilor. Dar să-ţi înghiţi emoţiile de dragul stereotipurilor sociale e cel mai mare sacrificiu pe care îl poate face un om. În esenţă, suntem făcuţi din emoţii; cuvintele apar mai târziu.

Când v-aţi emoţionat ultima dată şi de ce?

Cu o oră în urmă. Fiica soţiei mele - suntem o familie, locuim împreună de ani buni - mi-a trimis un mesaj şi mi-a spus că a scris pentru şcoală o temă în care vorbea despre mine. M-a emoţionat. Dar eu mă emoţionez oricând şi de la aproape orice (râde). Nu există cunoaştere autentică fără emoţie.

E dificil să fii scriitor tânăr pe piaţa literară italiană?

În Italia eşti scriitor tânăr şi la 60 de ani. Cunosc câţiva exasperaţi de acest fapt, care aşteaptă să le apară păr alb ca să nu mai fie consideraţi scriitori tineri (râde). Nu e dificil, fiindcă în Italia scriitorii tineri sunt o afacere. Sunt pline rafturile librăriilor de „scriitori tineri". Pe de altă parte, e adevărat că din punct de vedere comercial, „vechii" sunt la putere şi tinerii vin abia după aceea. Însă această postură depinde foarte mult şi de cei tineri, de felul în care se poziţionează. La 36 de ani, lumea vorbeşte despre mine ca despre un scriitor, şi nu un tânăr scriitor, ca despre un bărbat, şi nu un băiat.

"Moartea mamei reprezintă moartea trecutului. E momentul când trebuie să-ţi faci un bilanţ, să nu mai rămâi un fiu al trecutului. Sunt obsedat de moarte. Moartea dă sens vieţii. Literatura înglobează această călătorie a vieţii."
Andrea Bajani
scriitor

Pasionat de antropologie

Andrea Bajani s-a născut la Roma în 1975. Pentru o perioadă, familia lui se mută în Cuneo, regiunea Piemont, în nordul Italiei, ca apoi să se stabilească la Torino. În prezent, Andrea Bajani semnează articole în cotidianele „La Stampa", „l'Unità", „Il Sole 24 Ore", precum şi în revista „Lo straniero", spunând că este „mai degrabă antropolog decât jurnalist.  Este coautorul unei piese de teatru, „Miserabili", un spectacol montat de Marco Paolini.

În 2002 debutează cu romanul „Morto un papa", iar în anul următor îl publică pe cel de-al doilea: „Qui non ci sono perdenti". Devine cunoscut însă în 2005 cu cel de-al treilea roman, „Cordiali saluti", în care descrie condiţiile precare în care îşi desfăşoară activitatea muncitorii italieni. Pe acelaşi subiect, în 2006, scrie un reportaj, „Mi spezzo ma non m'impiego", publicat de Editura Einaudi. Urmează romanele „Se consideri le colpe" („De vei lua aminte la greşeli"), „Domani niente scuola" (2009) şi „Ogni promessa" (2010). Devine cunoscut cu romanul „De vei lua aminte la greşeli" (2007, 2009, Editura Einaudi). Pentru Ogni promessa (2010), scriitorul a primit în 2011 Premiul Bagutta.

Cu emoţie, despre o despărţire

„De vei lua aminte la greşeli", de Andrea Bajani, Editura Humanitas, Colecţia Cartea de pe Noptieră, îl are ca personaj principal pe Lorenzo, un italian venit în România să-şi înmormânteze mama. Amintirile unei copilării trăite departe de mamă se derulează pe fundalul „vestului sălbatic", într-un Bucureşti sufocat de trafic şi dominat de Casa Poporului,  într-o ţară pe care mama protagonistului a ales-o pentru a-şi dezvolta afacerea. O afacere care îi aduce faima internaţională, dar o desparte de familie. „De vei lua aminte la greşeli" a fost recompensat în anul 2008 cu premiile Mondello, Recanati şi Brancati.

Autor: Ana-Maria Onisei